După ce treci de Piața Progresul, poți spune fără să greșești că s-a terminat orașul. „Faceți, domnule, stânga!”, îi spun taximetristului, a treia oară, uitându-mă de pe bancheta din spate în oglindă - eu la el, el la mine - „Cum să vă rog mai frumos? Fa-ceți-stân-ga!”
Pe cât de fioros mă văd pe mine în oglindă, pe atât de de protector îl simt pe domnul de la volan. „Domnu' Pândaru, io fac stânga, că nu mi-e greu, da vă las în câmp, nu e nimeni, domne', la Gara Progresu', nu mai merg trenuri pe acolo de când era bunica fată". S-a râs de mine în multe chipuri, ba că-s prea calm, ba că vorbesc prea rar, că am vocea groasă, sau dimpotrivă, că nu vorbesc deloc, adică tac prea grav, dar cel mai la îndemână le e tuturor... numele.
Așa că, simțind din rânjetul retrovizoarei că stă să sară o alăturare între Pândaru și oile care pasc prin pârâta Gară Progresul, spre care subsemnatul se tot încăpățâna să se îndrepte, în ciuda părăsirii ei de către civilizația urbană, m-am luat cu mâinile de bancheta loganului și am trecul la un atac preventiv - „Jude, domnule! Raaa...”. Nu apuc să termin, cu o preluare abilă de vocală, șoferul mă interceptează: „Aaaa, Pândaru-Jude! Ehe, așa ziceți domne'!”
Recunosc, reacția retrovizoarei și a șoferului din ea m-au lăsat fără replică. Desigur însă, o avea el. „Vă vedeți cu Jude-că-to-rul, să vă dea dosaru', să faceți dezvăluiri! Așa ziceți, domne'! Știu și eu cum merg astea, l-am dus odată pe domnul Tolontan! N-a scos o vorbă tot drumul, tot așa, ca dumneavoastră - conșpirativ!”
Între „român” și „roman” e distanță de-o căciulă, iar când și-o dă jos, romanul îl prinde pe român între copertele sale și nu-i mai dă drumul. În România, toată viața-i un roman, cu răsturnări bruște de situații, eroine care dispar și sunt căutate cu sufletul la gură de întreg poporul printre pixelii televizorului, avem amantlâcuri din cele mai publice, iar dacă nimeni nu „conșpiră” cu nimeni viața românului e pustiu, se apucă de scris poezii, sau, mai grav, face revoluții.
Eu, la 9 seara, nu încerc decât o punere la punct(uație) a unui mic „ș” dintr-o conspirație: „Nu, domnul meu, mă duc la Radu Jude, regizorul!”
În Gara Progresul nu cred că e atâta lumină nici ziua. Cu trei vagoane atașate, trenul regal e tras pe linie și luat cu asalt la intervale regulate de o armată de actori și figuranți. Stop, acțiune, mult fum și pe urmă iar acțiune.
E ultima zi de filmare, sau mai bine zis- noapte de filmare.
De după o cameră cu o cocoașă cât o valiză, cocoțată pe un trepied, țâșnește Jude. „Stop! Vreau s-o văd p-asta!” Câțiva oameni se strâng repede sub un cort și stau lipiți de un monitor deschis într-o valiză. Cu ceaiul fierbinte te descurci, cu frigul e mai greu, ți se pare, după jumătate de oră, că și fumul dat ca efect special, dintr-un soi de fumelniță purtătoare, îngheață.
„Măi, ai senzația că pe ăsta l-a luat frigul! Uite și tu! Între cameră și geam nu se întâmplă nimic. Vreau să iasă la geam, eventual unul cu pălărie!”
Senzația asta a domnului Jude, că nu se întâmplă nimic, mi se pare greșită. Pe platoul ăla, printre cei peste o sută de oameni, plutește un lucru pentru care nu există unitate de măsură: pofta de film. Vezi asta în vocea lui Marius Panduru (i se spune des Pândaru, așa cum și mie Panduru), cel care a „filmat” multe trofee în cariera lui, dar vorbește despre obiectivul de sticlă turnat după o rețetă secretă, care o să gâdile altfel pelicula, ca și când ar fi cel mai mare premiu pe care l-a primit. Vezi pofta de film în privirea doamnei Cristina, regizorul secund, cea care spune când începe și când se termină totul.
Vezi pofta de film bun românesc în Aferim!, în Closer to the Moon, dar nu o vezi în cinematografe, pentru că, după cum îmi spunea domnul Nae Caranfil, multiplexurile „nu riscă”.
E riscant filmul la care lucrează acum Radu Jude, e greu de pus pe ecran romanul „Inimi cicatrizate” al scriitorului Max Blecher, e riscant să faci o comedie din frica de cutremur, așa cum vrea Nae Caranfil, care a intrat cu pelicula deja la montaj.
Eu aș risca să merg la amândouă. Și nu cred că sunt singurul, ci doar că românilor, din când în când, e bine să le readucem aminte de pofta de film bun.
PS.
În drumul spre casă văd, la Tineretului, un mare afiș în care un retailer ne îndeamnă să cumpărăm perne ca să câștigăm cartonașe din colecția Star Wars. Mi-am permis să-mi las și eu imaginația să „conșpire” pentru o clipă, așa, de dragul reîntoarcerii cu taxiul în urbanul de consum. Cum ar arăta un pătuț-aferim, sau un cântec de leagăn-restul e tăcere? Mi-am început ziua cu un interviu cu Nae Caranfil și am încheiat-o pe platoul filmului lui Radu Jude. Nu sunt ei jude-cători, dar vă asigur că sunt fermecători.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Regizorii nostri au facut si fac filme fermecatoare dar ce pacat ca nu avem bani de ''pătuț-aferim'' sau ''un cântec de leagăn-restul e tăcere'' pentru a castiga niste ''cartonașe''!!!