Cel mai bun pilot al Rezistenței Republicane, prizonier, zace pe scaunul de tortură, cu figura însângerată, lucrat la fălci, milițienește, de trupeții lui Darth Vader. De ce? Ca să spuie unde e harta care duce la Luke Skywalker. Întunericimea Sa, Vader, apare din beznă și dă o înaltă apreciere faptului că rezistentul a rezistat la cazne și n-a divulgat nimic. După care face niște pase psi cu mâna înmănușată, rezistentul strânge din dinți, îi ies ochii, dar nu îl poate împiedica pe Darth Vader să-i smulgă din cap secretul.
Drept care, subsemnatul, iubitor de Star Wars din ăla vechi, vin și întreb: de ce era nevoie să se mai piardă vremea cu tortura la figură, nu putea Lord Vader să-i cotrobăie prin creier din prima?
Niște giganți ai gândirii de pe net îmi vor reproșa că un film SF nu se supune logicii, că acolo și prostia e la locul ei, și, de fapt, de când mă pricep eu și la SF? (am văzut postată, Dumnezeu are o grădină mare, și întrebarea asta).
Așa e, nu mă pricep, dar sun un prieten, unul Cassargoz, care zice că fantasticul (căci Star Wars nu e SF, aparține genului Fantasy) este ireal, nu și ilogic. Dimpotrivă, logica interioară ajută la cufundarea spectatorului în universul fantastic.
Dar înainte de a observa ca mai sus acțiunea lui Darth Vader, precum și alte stupizenii, (același pilot-erou se află într-o navă care se dezintegrează într-o explozie aproape atomică, după care apare peste o jumătate de ceas, fără o zgârietură, zicând că a scăpat fiind aruncat „mai într-o margine”) m-a lovit aspectul personajului, un fel de sperietoare de ciori subțiratică. Darth Vader din 1977 era înfricoșător, te trecea un fior când apărea, vocea lui James Earl Jones avea inflexiunile Răului, era malefic la modul impunător, nu se agita, ataca masiv, fără grabă, imperial. Ăsta de acum e un soi de fan Vader, costumat în Darth Vader, la un carnaval Star Wars.
Și are o sabie-cruce. Light Saber, sabia „laser” originală Jedi, nu are gardă, modelul fiind katana samurailor. Ce și-o fi zis regizorul Abrams, ia să facem o variație, după șase episoade, și a mai băgat două jeturi luminoase scurte, perpendiculare pe mânerul clasicei arme. Cu sabie gardată în cruce luptau cavalerii creștinătății – iată-l pe Darth Vader creștin.
Și bătându-se cu un negru și cu o femeie. O ia în freză de la amândoi. Negrul, un bucălat picat parcă din HBO Comedy, pafarist total în materie de duel Jedi, reușește, cu încredere în forțele proprii și entuziasm americănesc, să-l rănească din prima la coaste pe Maestrul Forței Întunecate. După care, pe Vader îl ia la poceală Rey, fata care schimbă ciomagul cu sabia albastră Jedi, îndată ce se scoală Forța în ea. Cu Albăstrița, ea i-o îndoaie lui Darth pe Roșioara, deși, mai devreme, zisa Albăstrița, mânuită de negrul Comedy, fusese dată peste cap de o simplă armă de metal, utilizată ca ghioagă de un soldat oarecare. Eu știam că sabia de lumină spintecă orice, cu ea, Qui Gon Jin, în episodul „The Phantom Menace”, săpa intrări în pereți de oțel groși de un metru... Ce vremuri!
Oricum, cu Roșioara lui crucită, bietul Vader ajunge să arate ca un activist de la Crucea Roșie, neînțeles, în fața femeii care îl sparge. E a treia superproducție de care dau cu ochii în câteva luni, după „Mad Max” și „The Martian”, unde femeia este cea mai tare din parcare, atât peste bărbatul negativ, cât și peste cel pozitiv. Bag de seamă că Hollywoodul ne îndreaptă spre matriarhat.
Forța s-o fi sculat, dar Star Wars a decedat. N-o să mă mai pot uita de acum la trilogia inițială, „A New Hope”, „Empre Strikes Back” și „The Return of Jedi”. Căci, dacă trilogia de mijloc era mai slabă (în special „Atacul Clonelor”), măcar nu folosea personajele, tiparele, situațiile din prima. „Star Wars – The Force Awakens” plagiază în stil pontist – 90 % din scenariu e calchiat după „A New Hope”: din nou o prăbușire în deșert, din nou Luke e căutat de răi, iarăși taraful de monștri cu trompe și tentacule care cântă la diverse instrumente, Steaua Morții, bătrânul care se lasă ucis, transferându-și moștenirea interioară către cel tânăr ș.a.m.d.
Calchiat și prostificat. Pare că un arierat mintal stă în spatele ecranului și apasă pe butoanele unui video game Star Wars cum îi vine, distrugând sistematic orice urmă de sense of wonder.
Sau, cine știe, regizorul o fi vrut să facă o urmare nu la „Star Wars”, ci la „Space Balls” al lui Mel Brooks, și nu m-am prins eu...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
