Există o grămadă de motive din pricina cărora o ființă umană poate fi tristă. De la dat afară din serviciu, până la a-i fi murit câinele sau a pierdut Dinamo. Indiferent de cauză, tristețea arată cam la fel.
Îmi amintesc însă figura unui om, de meserie ministru, devastată sub asaltul unui val de melancolie inclasabilă. Privea crestele înzăpezite scânteind în soare ale Alpilor, sprijinindu-și falca în palmă și strivind chiștocul în scrumiera vârfuită. Un abur de lacrimă plutea pe ochii săi de bătrân zeu al găinilor, pradă amurgului în plină zi. Părea să vadă ceva ce pentru restul lumii rămânea invizibil, undeva, la granița dintre înainte și sus.
Rana sufletească i se citea pe chip, așijderea resemnarea în fața unui destin nemilos și nedrept. Un român înjunghiat pe la spate de frații lui.
A oftat și a rostit din rărunchi, clătinând ușor capul, fără să se uite la mine: „Nu mi-a dat și mie măcar un badigard, unu, că nu ceream șapte…”.
Între alte vipuri ale lumii, la Forumul Economic de la Davos, venise și Yasser Arafat. Am relatat într-o corespondență cum, în ciuda gărzilor în civil din jurul lui, am reușit să ajung atât de aproape de liderul Al Fatah încât aș fi putut să-l omor și dându-i cu o măciucă în cap. Cred că adevăratul său bodiguard, cel care îl ajutase să ajungă până la o vârstă înaintată, era însuși Allah.
Așa că l-am întrebat, off the record, nu era un interviu:
„Credeți că dorește cineva să vă omoare, domnule ministru?”.
Și-a aprins următoarea țigară din șirul nesfârșit al fiecărei zile. Cred că fuma și în somn, cu gesturi de somnambul.
„Nu. Cine să mă omoare pe mine? Eu aș vrea să-i omor, pe niște unii care nu sunt în stare să priceapă cum merge economia, dar să dea ordine știu, ca să ducă țara de râpă”.
Dânsul era, la bază, învățător și filatelist pasionat. Partidul îi incredințase conducerea ministerului Dezvoltării.
„Dar, atunci, de ce doriți să vi se dea gardă de corp?”.
Trăgea din țigară ca un înecat.
„Pentru că asta înseamnă că statul e conștient de valoarea mea. Că am o misiune importantă și că sunt de neînlocuit. Dacă aș avea badigard, aș fi băgat în seamă, nu vezi că nu mă întreabă nimeni nimic în afară de tine?...”.
Așa era, până și sârbul pe lângă care încercase să se dea în speranța că știe românește se îndepărtase zâmbind.
„Ar putea fi un motiv și faptul că nu sunteți foarte fluent într-o limbă internațională?”.
Senchiu, no problem, jiomapel și niet erau cunoștințele, esențializate, de engleză, franceză și rusă pe care le declara în CV.
„Nu, domnule, de ce? Ceaușescu nu vorbea nicio limbă străină, și îl știau toți de frică, de la Nixon la Brejnev. Am translator, să vorbești pe limba ăluilalt e semn de slăbiciune”.
„Nu e, de fapt, un fel de trădare de țară, domnule ministru?”.
„Ba da, ziaristule, bine zici. Îți înșeli limba, îți vinzi țara! O să le spun asta și la Partid”.
Se mai luminase la față.
„Bine, dar, mă gândesc, nu puteați să vă angajați un bodiguard privat, de la o firmă? Cât poate să coste?”.
„Noo, păi ce să fac eu cu el? Badigarzi din ăștia au toți șmecherii și hoții. Toți au mașini de jde mii de euro, se duc cu elicopteru la cârciumă, au vile cât castelu și bătăuși care să-i păzească. Eu nu sunt nici hoț, nici șmecher, eu sunt ministrul Dezvoltării în Guvernul României, mie să-mi dai sepepist de la stat, că muncesc șaișpe ore pe zi și de ce am eu în cap atârnă soarta țării!”.
Ultimele cuvinte aproape le strigase.
„Dar sunteți credincios, ortodox, nu?”.
M-a privit lung.
„Sigur că sunt. Mă duc la biserică, cu nevastă-mea, de câte ori am timp, citesc seara din Biblie, am duhovnic, mă spovedesc…”.
„Aveți păcate?”.
„Cu gândul, fiule, păcătuiesc mult cu gândul”.
„Sunteți credincios, deci știți că ați primit prin botez un înger păzitor, care să vă apere de rele. Nu e mai tare îngerul păzitor decât sepepistul?”.
Chelnerul îmbrăcat ca un lord ne-a întrebat dacă mai dorim ceva și s-a retras discret. Se așternea umbra peste munții fermecați de deasupra Davosului.
„Îngerul păzitor, dragule, îți este dat ca să te apere mai degrabă de tine. Necuratul nu-ți poate face rău decât dacă îl lași. Îngerul îți păzește mai întâi sufletul, ca să nu alunece, nu trupul. Dacă tu împiedici îngerul să ajungă la tine, el nu te poate ajuta. Dacă ochiul sufletului îți este închis și urechea astupată, nu vei auzi strigătul de primejdie al îngerului și nici nu vei vedea semnele pe care ți le pune în cale.
Sepepistul poate să te ia în brațe și să te trântească la pământ ca să te scape. Îngerul păzitor e fratele tău întru Domnul, nu e sepepist”.
Vreo zece secunde, am păstrat tăcerea.
„N-ați fi vrut să fiți mai degrabă ministrul Cultelor? Și al Culturii, bineînțeles…”.
„Nu, că asta-i ușor. Cu economia-i greu. Să faci la oameni locuri de muncă, autostrăzi, să aibă putere de cumpărare mare, să-și ia case, aici, în țara lor, să facă copii, nu să plece prin străinătăți. Dacă nivelul de trai e bun, să vezi cum răsare și cultura”.
„Dar credința? Depinde și ea de situația economico-financiară?”.
„Cum să nu. Când are omul bani, atunci e mulțumit, are un preaplin sufletesc, se duce duminica la slujbă, face donație la Biserică; îi dă lui Hristos ce e al lui Hristos. Dar din dar se face Raiul…”.
„Credința în Dumnezeu nu trebuie să fie necondiționată, nu trebuie să continui să crezi și atunci când îți merge rău, sau poate tocmai atunci mai cu tărie?”.
„Ba da, dragule, dar asta nu e pentru orișicine”.
„Știți, în Olanda, de pildă, unde nivelul de trai este mult peste al nostru, au închis aproape toate bisericile, sau le-au făcut magazine și muzee, că nu se mai ducea lumea…”.
„Aia e o țară stăpânită de Diavolul. Acolo se împreunează bărbați cu bărbați și femei cu femei, nu se mai fac copii, se vând drogurile la liber. Când pune ochii Nenumitul pe un popor, nu se lasă până nu-l ticăloșește de tot…”.
„Și pe noi nu poate să ne ia dracul?”.
„Nu, nu poate ca să ne ia, că aici e Grădina Maicii Domnului. Asupra României stau îngeri de pază, de asta noi ne păstrăm credința noastră ortodoxă, facem Catedrala Mântuirii Neamului. Crezi că Ceaușescu a căzut că așa au vrut americanii și rușii la Malta? Nu, copile, a pierit de Nașterea Domnului, pentru că s-a atins de biserici!”.
Seara târziu, am mai trimis la ziar o corespondență despre Elveția ca sanatoriu și teren de golf șprițat cu zăpadă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
