Pe vremuri, doi șoareci ronțăiau o rolă de film. Unul zice, clefăind: „Mie mi-a plăcut mai mult cartea”.
Radu Jude avea în față destule dificultăți, hotărând să ecranizeze Inimi cicatrizate, romanul singular al lui Max Blecher. Dincolo de producția complexă și costisitoare a unui film de epocă, stătea natura literaturii lui Blecher, marcată de experiența sanatoriului și a bolii lent letale: introspecție obsesivă, flux al conștiinței, senzorialism, expresionism, sondări ale subconștientului și iraționalului. Eisenstein observa cât de greu este să ecranizezi așa ceva, în comparație cu epicul, dialogurile, descrierile unui roman de Dickens.
Jude a ales soluția livrescă, de sorginte „nuvelvagistă”, a proiectării de texte din opera lui Blecher pe ecran. Care, în ce mă privește, nu a funcționat bine. Cuvintele bolnavului hipersensibil, care simte totul intens, chinuitor, terifiant, albe pe negrul ecranului, creează în minte un univers intuit, vag, difuz dar puternic, care se ciocnește cu imaginile orchestrate de Jude.
Îmi trebuiau de fiecare dată câteva secunde ca să dau la o parte umbra splendorii maladive a rândurilor blecheriene, pentru a vedea cu adevărat secvența care urma. Ca într-o carte cu poze, cum erau vechile ediții din Jules Verne. Pentru o clipă, m-am îngrozit la gândul unor ilustrații într-un volum de Borges sau Sabato...
Pe scurt, „intertitlurile” și imaginile nu se susțin, dimpotrivă, se „taie” unele pe altele. Ceea ce nu înseamnă că ultimele nu au frumusețea și pregnanța lor.
Sicriul lui Victor plutind în apa de pe fundul gropii, în vreme ce bulgării cad, e mai greu de uitat decât cuvintele care îl descriu în carte.
Bolnavii întinși pe spate în paturile lor mobile, înzăuați în ghips, asistând la înmormântarea unuia dintre ei, sugestia plastică a ideii că ne cărăm coșciugul pe noi în fiecare clipă a vieții.
Piciorul prins în chingi metalice al domnișoarei Solange, ridicat la verticală în timpul amorului, omagiul regizorului pentru femeia de lemn posedată de Casanova al lui Fellini, rămâne și el pe retină.
Emanuel muribund, întins pe targă în mijlocul vagonului restaurant, ticsit la ora prânzului, chelneri care îl ocolesc purtând farfuriile cu mâncare.
Pe Lucian Teodor Rus îl prinde foarte bine rolul principal, ca și pe „neprofesionista” Ivana Mladenovic rolul frumoasei șchioape Solange – chipurile lor pe fundalul valurilor mării parcă sunt de atunci și de acolo.
Plasarea acțiunii pe țărmul românesc al Mării Negre, în loc de Coasta franceză a Mânecii, reconstituirea sanatoriului pentru TBC osos Carmen Sylva, în care se mănâncă sarmale cu mămăligă și copane de pui cu mâna, sunt verosimilizate printr-un admirabil efort scenografic și vestimentar. Filmul izbutește să creeze o atmosferă, să învie pentru câteva ore amintirea unei lumi moarte, îți lasă în suflet un reziduu persistent, ceea ce, la urma urmei, e prima condiție a artei. Faptul că Radu Jude își încearcă în continuare puterile artistice cu filmul de epocă, în locul realismului minimalist, este, de asemenea, demn de admirat.
Nu la fel e cazul cu forțările politico-istorice și de limbaj introduse de regizorul-scenarist din considerente, cred, comerciale și de „corectitudine politică” premiabilă în festivaluri. Oricât de liberă ar fi adaptarea, filmul poartă numele romanului, Inimi cicatrizate.
Cuvinte ca futut, pulă, pizdă, inexistente în dialogurile scrise de Blecher, sunt introduse nepotrivit și vulgar, ca un reflex filmaresc din cinemaul românesc contemporan.
„De ce te-ai pozat cu pula sculată?” îl întreabă Emanuel pe semiparaliticul Victor, privind o fotografie pornografică. Expresia obscenă rămâne agățată, fără legături și urmări. La Blecher în schimb, care folosește cuvintele „tensiune virilă”, imaginea din fotografie va rezona cu priveliștea de apoi a sexului „închircit și vânăt” al lui Victor mort, sfârtecat de operație.
„Am futut-o și eu” spune un bolnav în stare mai bună, echivalentul lui Ernest din roman, despre Solange, complet nepotrivit cu personajul și cu atmosfera. Și, de altfel, ca filologicală, înainte de război se spunea mai degrabă „futat” sau „regulat”.
Iar „pizdă” apare la Blecher în franceză, „bididi”.
„Antisemitism” se rostește în Inimile... lui Jude de peste 10 ori. Pe lângă poantele cu anunțuri publicitare ale timpului, cele mai multe amuzante, scenaristul pune în gura lui Emanuel și Victor tot felul de vorbiri despre legionari, Cioran, I.Gh. Duca, Nicadori, „Mozart” și Marin, numerus valachicus, alegerile din `37, cu Garda de Fier (Totul pentru țară) pe locul 3.
Pe peronul gării de unde pleacă evreul Emanuel spre moarte se aude un cântec legionar.
Evreul Blecher nu face nici măcar o aluzie politică în Inimi cicatrizate. Este un roman al trăirii interioare, al durerii și nebuniei individuale, dincoace de politic. Suferința lui este tot timpul umană, nu evreiască. Transformarea personajului Emanuel într-un militant împotriva naționalismului fascist e declamativă și stridentă.
Cu toate că politizarea legată de antisemitism ar putea fi considerată oportună în contextul resuscitării strigoilor negri și verzi care scot iarăși capul în lume, artistic ea face rău cărții lui Blecher și cocoșează filmul lui Radu Jude.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
