Pentru teribil de mulți români, capitalismul de după comunism a însemnat înavuțirea peste noapte. Unii, puțini, au și comis-o, alții au rămas doar cu visele.
Și cu încercarea norocului. Cele două lozuri caragialiene devin, pentru trei amărășteni ai zilelor noastre, Dinel, Sile și Pompiliu, un soi de Graal întru cucerirea căruia pornesc în comicruciadă. Aidoma vechilor cavaleri, își abandonează viețile de până atunci și investesc totul într-o expediție la al cărui capăt, greu de întrezărit, îi așteaptă riscul considerabil de a fi făcuți carne de mici.
Orice surse sunt bune pentru a da de urma borsetei cu lozuri furată: vecini de scară morocănoși, un copil singur acasă, niște țigănci clarvăzătoare, un bordel într-un apartament de bloc.
Adesea, continuarea călătoriei atârnă de un fir de păr, de o cutie cu chibirituri, de un ciorap, sau de ambii ciorapi ai lui Pompiliu, și totuși, credința nestrămutată în Sfânta Bafta îi poartă înainte pe cei trei luzări iluzări.
Tânărul regizor Paul Negoescu nu face studiu de moravuri, critică socială, cum se căznesc mulți, nu urmărește satira, ci un graal mai greu de atins: umorul. Și, nu de puține ori, îl nimerește, cel mai bine în finalul în care comicul tragic, „viciversa”, al povestirii lui Caragiale e înlocuit cu râsul în stare pură.
La o singură secvență, apreciată, am văzut, de un critic pe care îl prețuiesc foarte mult, Magda Mihăilescu, n-am reușit să râd. Polițistul oprește Dacia, fostă o rablă albă, reparată și vopsită în negru de Dinel. După ce constată că în actele mașinii scrie „albă”, îl întreabă retoric pe șofer ce culoare are mașina pe care o conduce. „Albă” zice Dinel, cu ton de „cerul e albastru”. Ce urmează e calificat drept umor absurd. Polițistul îl invită pe pasagerul Sile să se dea jos, să se uite la mașină și să zică ce culoare are. „Albă”, vine răspunsul, și mai senin decât primul. Pompiliu apare din dreapta ca un trecător oarecare. Polițistul îl întreabă și pe el și primește tot un „albă”, ușor contrariat de evidența aflată sub ochii tuturor. Copleșit, omul legii renunță și le dă drumul să circule. Râsete.
Pe subsemnatul, absurdul, ca să mă facă să râd, trebuie să aibă, oricât ar părea de paradoxal, o logică a lui. Niciun polițist din lume nu se bagă în vorbă ca să-și testeze constatările cu posibili complici și oameni de pe stradă, când bănuiește că o mașină e de furat. Confiscă actele și îi duce pe toți la secție fără discuții, afară de cazul în care e șpăguit. Dacă ar fi fost vorba nu de un polițist, ci de un politician, atunci absurdul scenei m-ar fi făcut să râd: un individ obișnuit să le spună întruna celorlalți că negrul e alb, ajunge să creadă el însuși asta.
Și mai sunt câteva situații forțate neamuzant și neverosimil: fetița care le dă drumul celor trei bărbați în apartament, după ce refuzase să deschidă fiind singură acasă, violența tatălui (Andi Vasluianu) la adresa copilului pentru că n-ar vrea să divulge o ipotetică „informație” unor și mai ipotetici polițiști, faptul că marele câștig la loterie e adjudecat până la urmă de un lucrător din Ministerul de Interne care se cară în insule exotice...
După excelentul său debut umoristic din școală cu Radu și Ana și ocolul neconvingător prin O lună în Thailanda, Paul Negoescu face o comedie reușită, folositoare cinematografiei românești, fie și numai pentru faptul că, fără a utiliza „umorul” de creier gros, bazat pe kitsch și îngroșări cu priză la prost-gust, realizează un succes de public comparabil cu cel al lui Selfie#69...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
