Suntem fragili ca un fir de cenușă

(Foto Guliver/Getty Images)

În Mati, un sătuc din Grecia, 26 de femei, bărbați și copii s-au strâns tare în brațe privind marea la care nu vor mai ajunge niciodată. Apoi, flăcările i-au îmbrățișat până la ultima suflare.

De ieri, am încremenit în fața acestei imagini. Fragilitate și scrum.

Recunosc, de când cu incendiul din #Colectiv, focul mi-a devenit sinonim unei fatalități cinice. Citesc „foc” și imediat retrăiesc diminețile în care mai număram o victimă. „Sunt peste 50, când se oprește odată totul?”. „Pe Teo au dus-o în Israel. Va fi bine!”. „Teo n-a reușit să mai lupte!”. „Scrie ceva în memoria lui Teo!”.

Într-o fracțiune de secundă, timpul prezent s-a transformat definitiv în trecut. A fost, a iubit, a muncit, a râs, a trăit.

Văd ochii înlăcrimați ai colegilor mei și zile disperate de „nouă ne pasă”, cu speranța că ieșirea noastră, a tuturor, din nepăsare ar putea da timpul măcar puțin înapoi. Îl văd pe arhiepiscopul Robu cerându-și iertare pentru că nu am protestat când am întâlnit minciuna, corupția, neglijența și indiferența care pot deveni criminale. Imagini carbonizate în suflet, alături de chipuri la timpul trecut.

Suntem fragili ca un fir de cenușă și, totuși, avem aroganța de a ne erija în Dumnezei. Legile noastre, adevărul nostru, binele și răul pe care-l stabilim noi. Dar când ajungi în clipa aia, ultimă, la limita dintre „a fi” și „a fost”, tot ce vrei să duci cu tine este un ultim gest sublim de dragoste.

Uneori, un foc mistuitor te scoate din inerție și-ți amintește ce contează cu adevărat. 26 de trupuri îmbrățișate rămân ca niște mari semne de întrebare: am iubit suficient? am trăit îndeajuns? am dat vieții și celor din jur tot ce am avut mai bun? La fel cum 65 de victime rămân în conștiință ca niște dovezi că ar fi trebuit să facem mai mult. Dacă nu pentru alții, măcar pentru noi.