Mai există ceva care mă face să nu-mi mai văd un viitor în această societate care parcă e împărțită în caste în care poți ajunge într-o poziție în care să-ți asiguri măcar baza piramidei lui Maslow cunoscând pe cine trebuie nu ce trebuie: refuz să lingușesc, să mă împrietenesc cu oameni care nu-mi plac și să rămân acolo unde mă simt umilit. (Foto: Mihnea Păunescu / Alamy / Alamy / Profimedia)

„Îți dai seama? Oamenii ăștia sunt nebuni, au ieșit în stradă fără să aibă pe nimeni în spate!...”. Asta spunea, în noiembrie 1987, o persoană culturală care încerca să mimeze disidența, având un spate bine dezvoltat, ca și alții de felul ăsta – relații la ambasade (Olanda, cu precădere, dar și Rusia), în aparatul ceaușist de nivel înalt, turnătorie la Securitate în paralel cu disidența, cunoscuți și promovați la postul de radio „Europa liberă” – și făcând, oricum, pași în față mici și laterali... Nebunii erau muncitorii și studenții brașoveni.