„Stațiunea fantomă” a României. Munții nu pleacă, lacurile nu dispar, cascadele curg la fel, însă oamenii trebuie aduși înapoi

sursa foto: arhiva personala

Valea Lotrului este una dintre acele regiuni ale României în care natura și geografia se întâlnesc fără compromisuri: munți rotunjiți de peste 2.000 de metri, păduri ce par nesfârșite, lacuri întinse ca oglinzile puțin tulburate ale cerului și ape care curg limpede, negrăbite de industrie. Aici, în inima Carpaților, frumusețea naturală pare să îngâne tot ce iubește omul la munte — aer proaspăt, liniște adâncă, priveliști care îți rămân în suflet mai mult decât orice fotografie.  Ajunge să urci drumul care șerpuiește printre păduri, să vezi cum se deschide luciul lacurilor alpine și să simți aerul rece, chiar și vara, ca să înțelegi că aici natura a fost mai mult decât generoasă: munți rotunzi, păduri compacte, cascade spectaculoase, lacuri limpezi, drumuri care șerpuiesc într-un peisaj ce pare decupat dintr-o altă Europă.

Și totuși, această zonă – care ar fi putut deveni un pol turistic de talie europeană – a trecut prin transformări care reflectă nu doar istoria sa, ci și provocările mai largi ale turismului montan românesc. Un teritoriu care, pe hârtie, ar fi trebuit să fie una dintre cele mai mari destinații turistice ale României. Realitatea de astăzi poartă însă urmele unei istorii complicate. O istorie care începe cu ambiție, continuă cu glorie, trece prin abandon și ajunge într-un prezent în care inițiativa privată încearcă să repare ceea ce lipsa de viziune și posibilități a autorităților a lăsat în urmă.

Epoca ambiției și gloriei

În anii ’60 și ’70, odată cu dezvoltarea hidrocentralei Lotru–Ciunget, una dintre cele mai mari investiții energetice ale României, statul a decis să valorifice turistic Valea Lotrului. În 1972, Voineasa primește statutul oficial de stațiune. Hoteluri mari, baze de tratament, vile, restaurante, infrastructură sportivă și de agrement apar într-un ritm accelerat. Capacitățile de cazare se măsoară în sute de locuri, iar stațiunea funcționează aproape permanent.

Stațiunile sunt pline de oameni. Vin turiști din toată țara. Sejururile sunt lungi, organizate, predictibile. Hotelul Lotru devine reperul zonei, o construcție masivă, gândită pentru fluxuri constante. Lacul Vidra nu este doar un obiectiv energetic, ci devine și un spațiu de agrement. Lotul olimpic național se antrenează aici, în special pentru disciplinele nautice, profitând de altitudine, climă și întinderea apei.

Ambiția merge și mai departe. În anii ’80, Nicolae Ceaușescu ia în calcul organizarea Jocurilor Olimpice de iarnă din 1982 în această zonă. Planul nu se materializează, dar simpla lui existență spune ceva esențial despre nivelul de importanță atribuit Văii Lotrului. Se transformase dintr-o hartă, într-o miză. În acei ani, Voineasa, Vidra și întreaga vale funcționau ca un sistem coerent. Turismul, energia, infrastructura și sportul se susțineau reciproc. Locul respira, producea, atrăgea masiv turiști din toată țara, veniți la relaxare pe bilete sindicale, elevi în tabere, camp-uri de performanță sportivă.

Condamnarea la uitare și stațiunea-fantomă

După 1990, zarva din sânul muntelui s-a schimbat. Resorturile și hotelurile care odinioară erau mândria zonei au început să-și piardă întreținerea și atractivitatea. Schimbările politice și economice, lipsa infrastructurii și absența politicilor coerente au făcut ca drumul spre revitalizare să fie greu și anevoios. Cu toate acestea, oamenii nu au renunțat. Inițiative locale și investiții punctuale în pensiuni și hoteluri încercau să aducă viață în zonă.

Turismul organizat dispare, iar vechile structuri rămân suspendate între privatizări neclare, lipsă de investiții și absența oricărei strategii de continuare. Hotelurile mari îmbătrânesc rapid, iar întreținerea devine o povară. Întreaga stațiune, simbol al ambiției de altădată, intră într-un proces lent de degradare, vizibil și dureros. Astfel, începe să semene tot mai mult cu o fotografie îngălbenită. Clădiri mari, goale, geamuri sparte impovărează peisajul din ce în ce mai sinistru. Parcări fără mașini. Alei care duc spre nimic. Presa ajunge să vorbească despre un „Cernobîl al turismului românesc”. Un Cernobîl fără să existe explozie, fără să existe un moment zero. Există doar o retragere tăcută a statului și o lipsă totală de decizie.

Perla Carpaților ajunge stațiune-fantomă. Nu pentru că frumusețea dispare, ci pentru că nimeni nu mai știe ce să facă cu ea.

Prezentul: inițiativă, potențial și o șansă încă deschisă

Astăzi, Valea Lotrului trăiește prin cei care au refuzat să plece. Sectorul privat mic s-a adaptat și a investit. Localnicii au construit pensiuni, cabane, vile, iar numărul celor aflate în construcție se află în creștere. Iarna, domeniul schiabil Transalpina–Voineasa aduce turiști și viață. Vara și toamna, zona rămâne aproape goală, deși resursele sunt impresionante.

Lacurile Vidra, Brădișor, Petrimanu și Galbenu par, privite pe hartă, o promisiune aproape prea frumoasă ca să fie reală. Întinderi de apă care ar putea susține sporturi nautice, caiac-canoe, competiții, școli de inițiere, zone de relaxare și agrement, un turism lent, de calitate. În realitate, ele rămân mai degrabă decoruri decât motoare. Accesibile, dar rareori activate. Frecventate sporadic, fără o infrastructură coerentă care să le transforme din peisaj în experiență.

Cheile Latoriței impresionează printr-o sălbăticie care a scăpat, poate din întâmplare, de banalizare. Cascada Scoruș continuă să fie una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din sudul Carpaților, un loc care ar putea deveni reper turistic în sine. Munții Lotrului oferă trasee, culmi, drumuri forestiere și poteci care ar putea susține drumeția, ciclismul, explorarea organizată. Totul există, totul este acolo, dar aproape nimic nu este legat într-un fir narativ coerent.

Fluxul de turiști nu lipsește cu adevărat. El există, dar curge pe lângă Valea Lotrului, nu prin ea. Festivalurile de blues și rock de la Brezoi au devenit un fenomen cultural național, aduc mii de oameni, creează emoție, comunitate, energie. La Mălaia, DexiWorld Park, unul dintre cele mai mari Dino Park-uri din România, atrage constant familii, copii, părinți, bunici. Oamenii ajung în zonă, traversează localitățile, văd munții, lacurile, pădurile. Dar rareori sunt invitați să rămână. Rareori li se spune ce urmează, ce pot face mai departe, de ce ar merita să prelungească șederea.

Aici se simte cel mai clar ruptura. Lipsesc experiențele organizate care să lege o zi de alta. Lipsesc centrele Spa care ar putea valorifica tradiția de stațiune și nevoia contemporană de refacere. Lipsesc activitățile care să transforme un sejur într-o poveste spusă mai departe. Antreprenorii funcționează izolat, fiecare în propriul perimetru, fără cooperare reală, fără pachete comune, fără o strategie care să depășească interesul imediat. Promovarea este fragmentată, incoerentă, uneori inexistentă, iar concurența neloială erodează și puținele inițiative care încearcă să ridice ștacheta.

Valea Lotrului nu mai are nevoie de promisiuni. Le-a avut. Nici de discursuri salvatoare, nici de nostalgia a ceea ce a fost vreodată. Are nevoie de o decizie asumată despre ce vrea să fie. Zona are frumusețe, resurse și potențial. Le are din plin. Întrebarea este cine își asumă să le lege într-o poveste coerentă, cine transformă muntele din fundal în destinație, cine îndrăznește să privească dincolo de sezon, de interesul mic, de câștigul imediat.

Valea Lotrului a fost cândva un proiect. Apoi a devenit o rană. Astăzi, este o pauză. O suspendare între ce a fost și ce ar putea deveni. Iar această pauză nu va dura la nesfârșit. Va urma fie o revenire lucidă, fie o uitare definitivă, liniștită, acoperită de brazi și de tăcere.

Ceea ce lipsește, însă, este un răspuns clar la o întrebare simplă: cine decide ce se întâmplă aici mai departe și cu ce instrumente? Pentru că, de trei decenii, acest loc nu a fost gestionat, ci lăsat să se descurce singur. Zona are munți, lacuri, drumuri, oameni și exemple punctuale care funcționează. Are turiști care ajung în apropiere și pleacă mai departe. Are clădiri care încă stau în picioare, dar nu pot fi folosite. Are inițiativă privată care se mișcă, dar nu poate compensa absența infrastructurii, a regulilor și a unei viziuni comune.

Valea Lotrului a fost cândva o stațiune. A devenit o stațiune-fantomă. Astăzi, este un teritoriu în așteptare. O zonă care nu mai poate fi salvată prin improvizații și proiecte izolate, dar care nici nu este pierdută definitiv. Este doar amânată. Munții nu pleacă. Lacurile nu dispar. Cascadele curg la fel de spectaculos. Dar oamenii pleacă. Tinerii migrează. Proprietățile se vând deja la prețuri surprinzător de mici pentru un asemenea potențial.

Poate că adevărata întrebare nu este de ce a ajuns Valea Lotrului aici, ci cât timp își mai permite România să lase astfel de locuri să devină uitate?

Pentru că uneori, cea mai mare risipă nu este distrugerea, ci indiferența.