Foto: Mihnea Păunescu/ Alamy/ Profimedia
Simțim să spunem lucruri frumoase și ne declarăm iubirea față de țară în această perioadă. Însă în ultimele zile, vorbind despre 1 Decembrie cu elevii la școală, am început să problematizez în mod invers: pe mine mă iubește țara mea? Mai precis, societatea aceasta din care fac parte prețuiește eforturile mele?
Peste câteva luni o să împlinesc 30 de ani și acest lucru mă obligă la un bilanț cu privire la alegerile pe care le-am făcut până acum și totodată să-mi restrâng aria asupra celor spre care trebuie să-mi fixez atenția.
Am reuștit cumva să-mi păstrez pentru mulți ani speranța unui copil care crede că făcând lucrurile cum trebuie o să fie tratat la fel de către viață și societate. În copilărie mi-am făcut temele fără să fiu obligat, n-am avut absențe, mi-am ajutat familia la treburile casnice, iar în vacanțe de la vârsta de 12 ani, în loc să pierd timpul sau să mă joc cu alți copii, mi-am ajutat tatăl cu magazinul unde lucra. Mai târziu am intrat la cel mai bun liceu din județ și acest lucru mi-a schimbat mentalitatea și m-a făcut să am pretenții mai mari de la propriul destin, așa că, în prezent sunt student la a treia facultate.
De trei ani lucrez în învățământ și am dat tot de atâtea ori titularizarea, inutil să mă mai plâng de faptul că nu au contat notele bune obținute ca să mă titularizez, pentru că asta e o poveste pe care o știe deja toată lumea.
Pentru că am lucrat trei ani și jumătate la privat în diverse domenii gen retail, industrie hotelieră, horeca și într-o librărie (care dedică doar jumătate din spațiu și timp cărților), înțeleg care sunt avantajele pe care le am acum, însă doar prin comparație cu ce am avut în trecut, nu cu nevoile mele.
Am ajuns, inevitabil, în momentul în care sunt pregătit să-mi întemeiez o familie cu care aș vrea să nu locuiesc toată viața în chirie sau să plătesc aproape jumătate din salariu (care nu a fost niciodată mai mare de 3600 de lei cu multe sporuri) pe o rată. Părinții mei nu prea au cu ce să mă ajute și chiar dacă ar avea, e normal să le mai accept acum ajutorul? După 11 ani de studii și făcând o meserie care e importantă pentru toate societățile din toate timpurile și locurile e normal să mai am nevoie de ajutorul părinților la vârsta 30 de ani?
Sunt oameni care mi-au spus că am făcut alegeri proaste, pentru că toate cele trei domenii pe care le-am studiat sunt „umaniste” și că puteam să mă fac și eu IT-ist sau medic dacă voiam să-mi ajungă banii. Însă, acest lucru însemna să mă trădez pe mine și mi se pare aproape vulgar să-mi aleg meseria de dragul banilor, să-mi fie scuzat, dar e ca și cum mi-aș prostitua voința. Înțeleg cât de importanți sunt medicii pentru societate și că ar trebui plătiți cel mai bine, dar nu merită oare și un profesor măcar jumătate din cât primesc aceștia?
Mai există ceva care mă face să nu-mi mai văd un viitor în această societate care parcă e împărțită în caste în care poți ajunge într-o poziție în care să-ți asiguri măcar baza piramidei lui Maslow, cunoscând pe cine trebuie, nu ce trebuie: refuz să lingușesc, să mă împrietenesc cu oameni care nu-mi plac și să rămân acolo unde mă simt umilit.
Pentru că am simțit nevoia să mă implic activ în societate, am crezut că dacă mă asociez cu alți tineri care, din exterior, par să fie ca mine, o să simt că eforturile mele dau roade, dar am găsit și acolo oameni care mai degrabă au fost refuzați de partidele vechi decât unii care sunt dispuși să se pună în slujba unui bine colectiv.
Momentul în care m-am simțit mai dărâmat ca niciodată și înstrăinat de propria țară a fost când o persoană fără talent sau competențe vizibile a ajuns să se lupte cu șanse reale pentru cea mai importantă poziție.
Iar acum, întrucât îmi dau seama că dacă fac copii trebuie să treacă și ei prin momente asemănătoare, îmi dau seama că oricât aș încerca să iubesc și mă zbat pentru societatea din care fac parte, n-o să primesc înapoi ceea ce ofer. Am luat deciza să mai învăț o limbă străină și să merg să mai studiez ceva în altă țară și apoi să încerc să rămân acolo pentru totdeauna. Aceasta e doar povestea mea, dar câte de genul acesta cunoaștem fiecare dintre noi?
Mesajul meu de ziua națională este: oricât aș încerca eu să te iubesc, dragă Românie, tu cât de mult mă iubești?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ca sa avansezi, peste tot in lume, e nevoie de colaborare cu colegii, de ceva “lingusire” a sefilor etc, nu te promoveaza nimeni daca esti gica-contra sau vreun nesuferit. Inginerilor, contabililor, instalatorilor, maturatorilor etc cine le ridica statui cand isi fac treaba bine si beneficiaza toata societatea de efortul lor tacut?!
Romania are multi corupti, hoti, incompetenti in functii inalte, dar are si milioane de oameni care isi fac datoria cat pot ei de bine si fac ca lucrurile sa mearga, asa cum merg ele.
Sa lasam lamentarile si asteptarile de recunostinta, sa ne facem fiecare treaba pentru care ne-am angajat, sa luptam cu neregulile cat putem de mult, sa fim recunoscatori pentru ce avem si daca ne dorim mai mult sa ne straduim mai mult!
Eu unul nu iubesc România (dar nici nu o urăsc).
Prin urmare, nu vin la ea cu dezamăgiri, precum ale celui citat mai sus.
Prin definiție nu văd ce are bunăstarea mea sufletească legătură cu asemenea entitate totuși foarte vagă, cum este ideea Țară. Dacă mă străbat așa idei, cu iubit/dezamăgit de careva, o fac față de ființe umane ori propriile-mi putirințe/idei.
II
În rest, ca ins paria ce mă aflu, observ în textul domnului de mai sus genul de educație, una socială, manifestată prin faptul că ia în serios ideile propovăduite prin articol, iar în paralel servește altora ca el ce vor aceia să audă.
Revenind la autorul articolului, omul pare mai degrabă un neadaptat la viață în general, nu neapărat numai la viața din România. Își dă de 3 ori titularizarea și nu înțeleg pe cine acuză el de nereușitele sale, poate are impresia că-l persecută cineva. Se plânge de veniturile mici - lucru corect, salariile profesorilor sunt absolut MIZERABILE - dar în loc să manifesteze în stradă, laolaltă cu colegii sau/și să muncească mai mult (chiar să dea meditații, de ce nu), el a făcut 3 (trei) facultăți. Asta denotă tot o nedaptare și imaturitate. Faci 3 facultăți dacă îți permiți și ai timp. Dacă n-ai niciun sprijin material și vrei să trăiești decent te orientezi bine la una care îți place și apoi te apuci de muncă. Vrea să plece în occident (oare acolo va lua titularizarea?) și să mai facă ce? ÎNCĂ o facultate. Și acest om dă vina pe țara noastră pentru eșecurile sale. Sunt multe lucruri dezgustătoare în statul român și în societatea românească, dar să facem diferența între relele care vin de la nivelul statului și cele care sunt absolut din vina personală. Da, în occident statul e infinit mai bine organizat, dar să nu-și închipuie autorul că și oamenii de acolo sunt mai buni decât aici. Oriunde există oameni există și bune și rele. Răutăți și infracțiuni există peste tot. Plus că acolo mai poate fi și victima aroganței și șovinismului multor localnici. Dar omul din greșeli învață. Poate că e mai bine să plece și odată ajuns acolo să realizeze de unde-i vine cu adevărat nemulțumirea și frustrarea.
În rest, îmi mențin toate cele scrise deja. Rămâne cum am stabilit :-) :-)
Vreau sa fac totusi o precizare importanta referitoare la comparatia salariilor medic/profesor: 3600 lei este aproape exact jumatatea salariului net al unui medic specialist, acesta fiind de aproximativ 7000 lei. Prea mult se vehiculeaza salarii de mii de euro ale medicilor, care sunt fie cazuri izolate (specializari cu sporuri foarte mari), fie sunt luate in calcul si garzile, care pe langa faptul ca inseamna, de multe ori, cel putin inca o norma intreaga petrecuta in spital, sunt platita avand la baza salariul din 2019. Cei 7000 de lei net pot fi verificati in Legea salarizarii unitare, salariile medicilor fiind publice.
In acelasi timp, 3600 de lei, nu pot reprezenta un venit decent pentru multe categorii profesionale, mai ales pentru un profesor.
Fiecare dintre noi face alegeri la orice pas, amânăm proiecte sau ocolim pentru a ajunge unde vrem, atâta timp cât nu cădem în capcana de a rămâne pe șine trasate de alții... A schimba țara e altceva decât a schimba meseria. Scria mai demult pe această platformă un medic că a simțit nevoia sa se întoarcă în România pentru a trata bătrâni care să semene cu bunica lui. Noi lucrăm cu copii...
Viața e lungă, cu multe răspântii, uneori vă veți răzgândi. Păstrați mereu busola către ceea ce vă doriți!