„Îți dai seama? Oamenii ăștia sunt nebuni, au ieșit în stradă fără să aibă pe nimeni în spate!...”. Asta spunea, în noiembrie 1987, o persoană culturală care încerca să mimeze disidența, având un spate bine dezvoltat, ca și alții de felul ăsta – relații la ambasade (Olanda, cu precădere, dar și Rusia), în aparatul ceaușist de nivel înalt, turnătorie la Securitate în paralel cu disidența, cunoscuți și promovați la postul de radio „Europa liberă” – și făcând, oricum, pași în față mici și laterali... Nebunii erau muncitorii și studenții brașoveni.
În aprilie 1990 publicam în Adevărul un articol intitulat Disidenții, care începea așa: „Vă mai amintiți cum tresăream, cum ni se încălzea sufletul, cum ne rugam lui Dumnezeu să-l apere, când mai apărea câte un disident la milionul de locuitori? Cum ne era parcă mai puțină rușine de noi avându-i pe ei? Cum le șopteam numele ca pe niște parole pentru speranță? Au trecut patru luni de la Revoluție. Cine sunt acum disidenții?”. Urma caracterizarea activităților postrevoluționare ale lui Dumitru Mazilu, Doina Cornea, Dan Petrescu, Ana Blandiana, Aurel Dragoș Munteanu, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran.
Nu e nimic de corectat în bine în ce scriam atunci. În rău, da. Deziluziile pe care mi le-au pricinuit puținii conaționali pe care i-am numit disidenți m-au dus, în cazul unora, la tristețe, în cazul altora, la repulsie.
Acum, pe 15 noiembrie 2022, pot să spun că disidenți autentici, onești, fără plasă de siguranță, împotriva regimului ceaușist sunt pentru mine brașovenii care au cântat „Deșteaptă-te, române!” și au ars în centrul orașului un maldăr de însemne, documente, lozinci comuniste, portrete ale lui Ceaușescu. Fiind apoi arestați și supuși unor torturi înfiorătoare de Securitate și Miliție.
Și brașoveanul Liviu Babeș, care s-a incendiat pe sine ca să dea foc comunismului...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
