N-am scris nimic despre subiectul care ține televiziunile de zile în șir, incendiul cu morți de la localul numit Ferma Dacilor. Am considerat sinistrul cât se poate de clar și inevitabil, date fiind condițiile de construire și funcționare ale clădirii din Tohani, care exclude romanii din geneza românilor.
Acum însă, văd că patronul Dinicu se zbate cum poate ca să fie pus în libertate. Declară că e convins, că știe el sigur că „o mână criminală” a pus focul, ca să „îi omoare pe el și familia lui”, că nu e un local de alimentație publică, e casa lui, drept care n-avea nevoie de avize ISU, că petrecerea a fost un eveniment privat și câte și mai câte.
Ferma Dacilor era un monument al corupției. O colecție înfricoșătoare de ilegalități, de călcări în picioare ale legilor, administrative, de regim al proprietății, tehnice și, mai ales, de prevenire și protecție contra incendiilor, cu complicitatea autorităților. O bombă incendiară cu ceas, bine pregătită să prăjească oameni de vii.
Patronul Dinicu știe toate astea mai bine decât orice procuror. 8 oameni, între care 4 copii, au fost carbonizați. Că lui Dinicu nu-i pasă de ei, e groaznic, dar nu mă miră. Însă printre aceștia a fost și propriul lui fiu, în vârstă de 11 ani, din care a mai rămas un pantof. Omenește, patronul Dinicu ar trebui să nu se gândească acum decât că și-a omorât copilul. Să nu-l intereseze că-i arestat și ce pedeapsă va primi, niciuna nefiind destul de aspră. Să se autopedepsească, înainte de a o face Justiția. Să urle, dacă e credincios, în fața icoanelor: „Doamne, Dumnezeul meu, ce-am făcut?”. Să-și spună că Domnul îl pedepsește pentru multele sale păcate făptuite în viața de interlop pe care a dus-o.
Nici gând. Dinicu nu își atribuie nicio vină, consideră că e nevinovat ca argintul strecurat și că merită să fie pus de îndată în libertate. Manifestă astfel un instinct fundamental, omniprezent la români: „Orice s-ar fi întâmplat, eu nu sunt vinovat”. Vinovați sunt dușmanii, ghinionul, statul, vecinii răi, Justiția, Poliția. În decenii de gazetărie, n-am întâlnit niciun infractor dac sau roman, politician sau simplu cetățean, a cărui reacție în fața a ceea ce a comis, de la corupție și furt până la crimă, să fie durerea sufletului, remușcarea, ispășirea... În cazul lui Dinicu, instinctul inocenței cu orice preț se dovedește mai tare și decât cel de tată.
Într-o țară 80% creștin-ortodoxă, un sentiment fundamental pe care se ridică această credință, CĂINȚA, n-are niciun procent.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
