Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Țara inocenților

 N-am scris nimic despre subiectul care ține televiziunile de zile în șir, incendiul cu morți de la localul numit Ferma Dacilor. Am considerat sinistrul cât se poate de clar și inevitabil, date fiind condițiile de construire și funcționare ale clădirii din Tohani, care exclude romanii din geneza românilor.

Acum însă, văd că patronul Dinicu se zbate cum poate ca să fie pus în libertate. Declară că e convins, că știe el sigur că „o mână criminală” a pus focul, ca să „îi omoare pe el și familia lui”, că nu e un local de alimentație publică, e casa lui, drept care n-avea nevoie de avize ISU, că petrecerea a fost un eveniment privat și câte și mai câte. 

Ferma Dacilor era un monument al corupției. O colecție înfricoșătoare de ilegalități, de călcări în picioare ale legilor, administrative, de regim al proprietății, tehnice și, mai ales, de prevenire și protecție contra incendiilor, cu complicitatea autorităților. O bombă incendiară cu ceas, bine pregătită să prăjească oameni de vii.

Patronul Dinicu știe toate astea mai bine decât orice procuror. 8 oameni, între care 4 copii, au fost carbonizați. Că lui Dinicu nu-i pasă de ei, e groaznic, dar nu mă miră. Însă printre aceștia a fost și propriul lui fiu, în vârstă de 11 ani, din care a mai rămas un pantof. Omenește, patronul Dinicu ar trebui să nu se gândească acum decât că și-a omorât copilul. Să nu-l intereseze că-i arestat și ce pedeapsă va primi, niciuna nefiind destul de aspră. Să se autopedepsească, înainte de a o face Justiția. Să urle, dacă e credincios, în fața icoanelor: „Doamne, Dumnezeul meu, ce-am făcut?”. Să-și spună că Domnul îl pedepsește pentru multele sale păcate făptuite în viața de interlop pe care a dus-o.

Nici gând. Dinicu nu își atribuie nicio vină, consideră că e nevinovat ca argintul strecurat și că merită să fie pus de îndată în libertate. Manifestă astfel un instinct fundamental, omniprezent la români: „Orice s-ar fi întâmplat, eu nu sunt vinovat”. Vinovați sunt dușmanii, ghinionul, statul, vecinii răi, Justiția, Poliția. În decenii de gazetărie, n-am întâlnit niciun infractor dac sau roman, politician sau simplu cetățean, a cărui reacție în fața a ceea ce a comis, de la corupție și furt până la crimă, să fie durerea sufletului, remușcarea, ispășirea... În cazul lui Dinicu, instinctul inocenței cu orice preț se dovedește mai tare și decât cel de tată.

Într-o țară 80% creștin-ortodoxă, un sentiment fundamental pe care se ridică această credință, CĂINȚA, n-are niciun procent. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.


Îți recomandăm

Nico si Rafael

Nico și Rafael sunt niște oameni de toată isprava. I-am remarcat imediat într-un restaurant ticsit de turiști din stațiunea austriacă Ischgl. Erau cei mai săritori și binedispuși ospătari, mereu cu zâmbetul pe buze. Cu turiștii vorbesc în limbile lor, dar între ei Rafael (32 de ani) și Nico (23) vorbesc în română: “Du o ciorbă cu găluște la domnii de la masa 2”.

Citește mai mult

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult