Cu toți ochii ațintiți pe Ucraina sau Groenlanda, o țară de lângă România a „cucerit” un întreg continent: „Este într-o continuă ofensivă”

sursa foto: Profimedia

În timp ce Orientul Mijlociu clocotește din pricina protestelor din Iran; în Siria Al-Sharaa atacă forțele kurde SDF pentru a le îngenunchea; iar Putin transmite prin Lavrov că Rusia este interesată de fapt nu doar de cele 4 regiuni revendicate, ci de întreaga Novorossia, deci de întreaga coastă ucraineană la Marea Neagră, un alt actor mediteranean / pontic extrem de important își consolidează poziția pe plan internațional. Este vorba despre Turcia, care se laudă cu o mult așteptată stabilitate internă.

Pe plan intern, Turcia nu-și mai trăiește demult epoca de aur - contrar aparențelor menținute de liderul suprem, care a făcut din recentul acord cu PKK (ce a depus armele în iulie 2025) victoria secolului. Programul “Terörsüz Türkiye” (Turcia fără terorism) este zilnic amintit și lăudat pe toate posturile tv, în detrimentul (sau mai degrabă pentru a masca) problemelor reale ale populației: inflația, corupția și sărăcia.

Însă pe plan extern, pentru a distrage atenția de la problemele interne și pentru a linguși poporul cu „faima otomană”, din ce în ce mai “nemuritoare” grație lui Erdoğan, Turcia este într-o continuă ofensivă: aceasta a pornit de la statele de origine turcică și a continuat cu cele musulmane și/sau aflate odinioară sub dominație otomană. Între statele din Golf, deja incontestabil dominate de Arabia Saudită, Ankara, din pricina inferiorității financiare și de resurse, nu prea se mai bucură de prestigiu - și asta în ciuda criticii dure aduse lui Netanyahu și a apărării ideii de Palestina. Doar Qatarul i-a fost recunoscător pentru sprijinul din timpul blocadei din 2017.

În consecință, Erdoğan s-a îndreptat iavaș-iavaș spre statele musulmane din Africa - un teritoriu dorit și de Rusia ori China, care, însă, nu au în mânecă asul solidarității religioase.

Astfel, în ultimii 15 ani, Turcia a devenit omniprezentă pe continentul african: în special prin proiectele de infrastructură (moschei, stadioane, aeroporturi - în mare parte coordonate de holdinguri apropiate președintelui Erdoğan, cum ar fi Limak Holding), dar nu numai. Numărul ambasadelor a ajuns de la 24 la 44, iar Turkish Airlines a devenit compania aeriană străină nr. 1 pe continent, iar școlile musulmane (Imam Hatip și Maarif) s-au înmulțit considerabil.

Tot în acești ultimi ani, Turcia a investit masiv și în sectorul său militar, devenind celebră până și în Ucraina, datorită dronelor Bayraktar TB2 (produse de compania Baykar, ce aparține ginerelui lui Erdoğan) - mai ieftine de 6 ori decât cele de producție americană și mult mai ușor de obținut (birocrație minimă).

În urma acestor eforturi, Ankara este în prezent al patrulea furnizor de arme din Africa și deține 2 baze militare fixe pe continent: în Libia și Somalia, cea din Mogadishu, înființată în 2017, fiind și cea mai mare bază turcească din afara granițelor sale.

Mai nou, Turcia este prezentă chiar și în Niger, a cărei juntă militară este potrivnică Vestului, mai ales Franței. Iar în Mali activează echivalentul turc al grupului Wagner, grupul Sadat - înființat de Adnan Tanrıverdi, vajnic general devenit consultant pe securitate al lui Erdoğan în urma “loviturii de stat” din 2016. Deși serviciile oferite de Sadat sunt diferite de cele oferite de mercenarii Wagner, căci Sadat se ocupă de protecția liderului juntei și de antrenarea armatei.

Cât despre Senegal - în doar câțiva ani, acesta a devenit un adevărat bastion al Turciei în Vestul Africii.

Față de Franța sau orice altă fostă putere colonială, Turcia are aici avantajul unui trecut colonial mult mai puțin cunoscut (dar deloc inexistent!): faptul că Turcia nu a avut colonii în Africa subsahariană este exploatat la maximum de către canalul național TRT și de către agenția de știri Anadolu, care fac propagandă anti franceză și ascund perioada colonială a Imperiului Otoman în Maghreb.

Aici intră în joc componentele de soft diplomacy. Partidul lui Erdoğan, AKP, și-a înființat propriile organizații umanitare ce sunt extrem de active în Africa. Una dintre ele este IHH (İnsani Yardım Vakfı), asociată (prin donații directe) cu organizații teroriste ca Hamas, Statul Islamic sau Al Qaida. În 2014, camioane IHH au fost acuzate de a fi trimis arme rebelilor din Siria - evident, IHH și AKP au respins mereu aceste acuzații.

Și limba turcă este promovată la maximum în Africa - prin școlile turcești Maarif, dar și prin serialele extrem de populare (un produs de export de mare succes).

În Senegal, Școlile Maarif, renumite pentru seriozitate și calitate, costă doar 100 euro pe lună per copil, jumătate din taxa cerută de școala franceză. În plus, se oferă și burse pentru studenți.

De fapt, teritoriul musulman african nu este o nouă „achiziție” pentru Turcia - pe continent există școli turcești încă din anii 1990, fiind fondate de un personaj devenit deja legendar la Ankara: Fethullah Gülen, fostul mentor și rival al lui Erdoğan.

După evenimentele din 2016, care au fost urmate de demonizarea lui Gülen și de o epurare generală a sistemului, Erdoğan a făcut presiuni asupra guvernelor din Africa pentru a închide școlile Gülen și a le înlocui cu școlile Maarif.

Senegalul a fost recompensat pentru închiderea școlilor Gülen: aeroportul a fost terminat rapid, iar alte proiecte de infrastructură au fost imediat inițiate.

Iar în vecina Guinea, închiderea școlilor Gülen a fost premiată cu ajutoare umanitare: 50 de autobuze au apărut în Conakry concomitent cu școlile Maarif. Coincidență?

Etiopia a refuzat multă vreme să închidă școlile Gülen, însă în timpul războiului împotriva rebelilor din Tigray, Abiy Ahmed a trebuit să cedeze presiunilor: acesta a fost prețul real al dronelor TB2, care au ucis apoi aproape 1000 de civili.

Compania Bayrak neagă uzul dronelor împotriva civililor, afirmând că acestea sunt atent monitorizate și menite apărării populației împotriva terorismului.

Și în sectorul energetic, Turcia câștigă puncte în Africa - centralele electrice plutitoare Karpowership sunt vestite pe continent: în Senegal, ele asigură 30% din necesarul energetic, dar sunt disponibile și în țări ca Sierra Leone, Ghana, Mozambic și Guinea-Bissau.

În concluzie, Erdoğan știe cum să-și fidelizeze și să-și premieze aliații atât de prețioși.

In plus, la curtea sultanului, protejații regimului știu că nu pot fi atinși de niciun fel de acuzație... Se spune deja că zilele i-ar fi numărate, tronul fiind lăsat moștenire actualului ministru de Externe, Hakan Fidan, unul dintre fidelii săi acoliți.

Dar și așa, pe ultima sa sută de metri, Erdoğan continuă să creeze disensiuni și să-și întărească dușmanii istorici din regiune: pentru a-i contracara tendințele expansioniste, Israel, Grecia și Ciprul (de Sud) au semnat la finele lui 2025 un acord de consolidare a relațiilor în materie de securitate, apărare și chestiuni militare.

Turcia știe că se poate baza pe aliații săi - în regiune, Erdoğan mizează încă (din pur optimism!) pe Siria lui Al-Sharaa și pe succesul pe care acesta îl dobândește la nivel internațional; după ce a trecut cu bine de întâlnirea cu demnitarii europeni, în curând este așteptat și la Berlin.

Într-o lume dominată de diverse forme de dictatură și terorism (practicat „cu succes” de Putin, Netanyahu și mai nou, Trump), Europa alege Răul mai mic, deci și Turcia și Siria. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp