Turist prin Veneţia. Va deveni vreodată Serenissima Republică colonie chineză?

Foto - John Rees/ Alamy/ Profimedia

Cu siguranţă, Veneţia este un must see! Un oraş de o splendoare culturală apăsătoare, unică şi surprinzătoare. Însă, dacă ar fi să fac o listă a locurilor Italiei în care să mă mut la pensie, ar fi pe ultimul loc, la concurenţă cu Taranto, oraşul din tocul cizmei pe care îl asimilez furnalelor sale, în caz că, între timp, nu s-a închis combinatul siderurgic de acolo. Mi se pare că, dincolo de capodopere şi locuri instagramabile al căror bun-gust te face să visezi – deşi cu greu găseşti aşezări din Peninsulă lipsite de bun-gust – apa verzuie peste care dai la fiecare pas, ţinută în frâu de ziduri înnegrite de mucegai, îmi dă senzaţia de lume care stă să se scufunde, de umezeală care mănâncă mortarul şi plămânii, de capodoperă a unor minţi strălucite, dar cangrenate şi perverse. Mi-a dat senzaţia aceasta chiar dacă am ajuns aici numai vara, în zile însorite. Nu ştiu ce senzaţie mi-ar fi dat dacă aş fi vizitat-o în timpul carnavalului, când laguna îşi întinde valurile în faimoasa Piaţă San Marco.

Nu ştiu dacă e mai bine să vii aici cu trenul sau cu vaporul. Dar, odată ce ieşi din gară şi treci de acele rapide Frecciarossa, de această data capodoperă a tehnicii, clădirile oraşului vechi pe care le admiri de pe Ponte degli Scalzi te fascinează. E, clar, o altă lume, cu toate rezervele din primul alineat.

Cred că trebuie să cunoşti istoria artei şi arhitecturii pentru a putea aprecia Veneţia. Spre deosebire de alte destinaţii turistice, unde e suficient să cunoşti puţintică istorie şi să îţi placă străduţele şi casele aşa cum erau cândva, aici trebuie să fi primit o anumită educaţie, să diferenţiezi curentele artistice şi să înţelegi ce deosebeşte o capodoperă de o sculptură banală. Cum în România, cel puţin după Revoluţie, nu se oferea o asemenea pregătire, nu sunt capabil să mă minunez de ceea ce au putut construi şi aduna într-o mie de ani de existenţă a Serenissimei Republici nobilii Veneţiei.

Bogăţia, arta sau ştiinţa nu fac oamenii mai buni. La începutul secolului XX, în preziua primei mari nebunii mondiale, intelectualii de pretutindeni se extaziau în faţa descoperirilor ştiinţifice şi a nivelului de trai nemaiîntâlnit până atunci în istorie. S-a dovedit ulterior că inovaţiile erau perfecte pentru a lua cât mai multe vieţi pe câmpurile de luptă. Iar după numai douăzeci de ani, cruzimea şi bestialitatea au atins noi culmi. Nici Veneţia nu făcea excepţie. Politic, economic şi artistic era mult înaintea epocii sale. Însă, în ciuda capodoperelor printre care îşi duceau viaţa, pasiunile şi intrigile, veneţienii excelau în duplicitate şi perversitate. Ceea ce a salvat de la uitare Veneţia a fost orgoliul familiilor nobiliare de aici care iubeau arta şi frumosul. Bogăţiile acumulate din comerţ se transformau în frumuseţe. Veneţia e dovada că frumuseţea nu va salva lumea, dar o va face o destinaţie turistică adulată.

Posibil să critic Veneţia fiindcă, cu ocazia ultimei veniri aici mi-am dat seama că bagajul meu cultural e prea redus pentru a putea savura un tur al oraşului istoric pus la punct de un bătrân veneţian care lucrase mulţi ani şi în România. Mario scrisese două pagini cu itinerariul care ar fi trebuit să ne ocupe întreaga zi. După câteva ore, dintre cei zece care ajunseserăm dimineaţa în Stazione Santa Lucia din trenul supraetajat cum mai văzusem pe la noi în urmă cu vreo treizeci de ani, bineînţeles, impecabil şi plin de italieni care veneau să petreacă o duminică aici, numai Roberto şi încă o colegă de la Bucureşti au terminat turul. Restul ne-am oprit la terase imediat ce ne-a luat durerea de picioare. E imposibil să găseşti motivaţia de a merge mai departe dacă arhitecţii, artiştii sau nobilii care şi-au legat numele de palatele şi bisericile înşirate pe cele două pagini întocmite cu dragoste de Veneţia şi artă nu îţi spun nimic. Deşi eram la secţia de filologie în liceu, am pierdut timpul cu matematică, chimie şi fizică; nicio oră de istoria artei sau religiei, şi doar o oră pe săptămână de literatură universală. Universul nostru de tineri ai anilor ’90 era îngust şi limitat. Uitasem: în 1997, când am terminat liceul, terminasem al optulea an de limba rusă, aşa că ştiam mai multe despre Leningrad şi Esenin decât despre oraşele-state italiene, Michelangelo şi Leonardo. Noroc cu facultatea de drept şi semestrul de drept roman care mi-au reamintit principiile după care se conducea lumea cu adevărat liberă.

Un prieten îmi spusese odată că îi place Grecia şi că în nenorocita aceea de Paralia Katerini, staţiunea amintind de litoralul nostru, dezordonată şi murdară, se întorcea mereu fiindcă vedea în jur oameni la acelaşi nivel financiar cu al lui. Pentru mine, Veneţia este ceea ce Skiathosul ori Rodosul erau pentru acel prieten: o lume prea sofisticată, căreia nu îi puteam accepta trufia. Complexe provinciale, de european venit dintr-o cultură mică.

Din fericire, mă puteam pierde uşor în marea de turişti, aproape toţi dintre ei la fel de ignoranţi ca mine.

Într-adevăr, printre multitudinea de turişti, veneţienii şi chiar italienii sunt o minoritate, cel puţin în oraşul vechi. La un moment dat m-am despărţit de colegi fiindcă trebuia să găsesc un mic magazin de jucării şi alte mici obiecte manufacturate de lângă Podul Rialto. Marcus îşi cumpărase de aici două maşinuţe făcute din doze de suc reciclate când fusesem aici în urmă cu patru ani şi îmi fixase obiectiv să îi cumpăr şi acum ceva la fel. Magazinul aparţinea unei asociaţii care se ocupa de ajutorarea copiilor şi tinerilor defavorizaţi. Mă gândeam că sunt şanse mici să îl mai găsesc acolo, într-unul din punctele fierbinţi ale oraşului. Dar, surpriză, în vitrină erau acelaşi fel de obiecte găsite şi prima dată când îl descoperisem. Până am luat eu un mic avion, colegii erau deja la gară.

Google Maps mă enervează de fiecare dată când trebui să mă ghideze prin cartierele istorice ale oraşelor europene. Mi se pare că este un instrument care vrea să testeze cât de relaxaţi sunt turiştii în concediu şi dă nişte indicaţii care te duc oriunde, numai unde vrei să ajungi, nu. Cum, imediat ce am trecut peste Canal Grande, nu mai ştiam pe unde să o apuc, în lipsă de alt ajutor, l-am pornit. Proastă decizie: de două ori am înjurat cu năduf când aplicaţia americană mă ducea până la marginea unui canal şi puteam trece pe partea cealaltă doar dacă aveam o gondolă.

N-avea rost să întreb turişti cum pot ajunge la gară. Aşa că am lăsat instinctul să mă conducă, încercând să îmi dau seama dacă o apucam destul de spre dreapta, unde intuiam eu că trebuia să fie gara. Bineînţeles că am înjurat şi mai cu năduf decât o făcusem cu googleul. Oricum, cel mai bun de înjurat este aplicaţia de navigare de pe mobilele chinezeşti, dar asta am descoperit-o peste vreo doi ani, când am rămas fără baterie la telefon şi am luat Huaweiul soţiei. Aşa că mă uitam disperat după vreun localnic.

Nu e greu să deosebeşti un veneţian de restul celor care hălăduiesc pe străzile oraşului vechi. L-am zărit de la vreo douăzeci de metri: un bărbat înalt, bronzat, care putea avea la fel de bine patruzeci sau şaizeci de ani, într-un sacou bleumarin deschis, deşi era cald, cu o batistă colorată la buzunar, ţinând la braţ o doamnă elegantă, subţirică şi care îi zâmbea mereu. A fost puţin surprins că vorbesc italiana, dar mi-a explicat foarte frumos că trebuie să fac dreapta la primul colt, pe urmă iar dreapta şi din piaţa unde urma să ajung voi vedea indicatoare care mă vor îndruma până la gară. Dacă îmi amintesc bine, scria pe ele “stazione ferovia”, în caz că vreun cititor se va afla în situaţia mea.

Veneţia a dominat Adriatica şi Mediterana secole la rând. Nu putea rivaliza cu Roma de odinioară, nici cu Bizanţul (pe care, de altfel, îl admira şi îl copia), nici măcar cu Istanbulul. A fost eminamente o putere maritimă şi a cucerit doar zonele de coastă şi insulele: Istria, Dalmaţia, Albania, Insulele Ionice, Peloponesul, Creta sau Ciprul, toate au fost, la un moment dat, posesiuni ale Serenissimei Republici.

Tradiţia spune că a fost fondată în anul 697, când a fost ales cel dintâi doge. Pentru o perioadă, Veneţia a fost doar o provincie a Bizanţului care se bucura de o anumită autonomie. Pe urmă, şi-a urmat propria cale, însă privirea sa a rămas mereu îndreptată cu admiraţie înspre Constantinopol.

Veneţia a fost mereu condusă de realpolitik. De exemplu, cei patru cai de bronz care împodobesc faţada Bazilicii San Marco au fost furaţi în 1204 de la hipodromul din Constantinopol, după ce veneţienii şi restul cruciaţilor au trecut prin foc şi sabie capitala Imperiului Roman de Răsărit.

Această a patra cruciadă are o istorie care ar putea rivaliza cu orice thriller politic imaginat de scenariştii Hollywoodului, iar în centrul lor stau bogaţii Lagunei care au folosit armata strânsă la iniţiativa Papei Inocenţiu al II-lea în propriul interes. Papalitatea voia să transporte peste 30.000 de soldaţi la Ierusalim şi negociase un contract cu dogele Dandolo. Veneţienii au investit în construirea corăbiilor, numai că, atunci când trebuiau transportaţi, cruciaţii nu erau nici pe jumătate din câţi fuseseră estimaţi. Pentru a acoperi pierderea datorată investiţiilor în nave, dogele le-a cerut cruciaţilor să atace Zara de pe coasta dalmată, cândva colonie veneţiană, însă devenită, între timp, independentă. Ceea ce s-a întâmplat, spre disperarea Papei, care i-a excomunicat pe veneţieni pentru atacarea unui oraş catolic şi uciderea credincioşilor. Ulterior, în afacere intră Alexios Angelos, fiul basileului detronat al Constantinopolului, Isaac II Angelos, care le propune cruciaţilor să îl ajute la redobândirea tronului. Atât le-a trebui veneţienilor, care nu puteau accepta pierderile din afaceri. Până la urmă, metropola cade în mâinile veneţienilor şi a nobililor francezi, iar profitul obţinut de Republică este pe măsură, obţinând 3/8 din teritoriul Imperiului. Cu această ocazie, Creta devine posesiune veneţiană.

Cred că istoria Peninsulei Italia ar trebui studiată de tinerii întregii Europe. Numai aşa vom putea înţelege cât de importante sunt politica, negocierea şi retorica, forţa armelor, rolul nociv al bisericii în afacerile statului, cultura şi ştiinţa în ceea ce înseamnă formarea şi dezvoltarea unui stat, a relaţiilor sociale şi destinului cetăţenilor săi. De la republică la imperiu, de la simplitate la opulenţă, de la grandoare la distrugere şi înapoi, de la supliciul creştinilor la cetatea urmaşilor Apostolului Petru, de la barbarie la Iluminism, toate acestea pot fi întâlnite în cele două milenii şi jumătate de când Peninsula Italică joacă un rol esenţial nu doar pe harta Mediteranei ori a Europei.

Mai puţin şi aş fi scris că nu poţi cere cetăţenilor să facă politică, să voteze cu raţiunea, atât timp cât nu înţeleg resorturile societăţii, dar, imediat, mi-am dat seama că italienii de astăzi, în ciuda cunoaşterii, cel puţin de către o bună parte dintre ei, a propriei istorii, fac alegeri politice nefericite: dacă Republica Italiană ar fi avut politicieni pe măsura artiştilor, savanţilor sau industriaşilor săi, ar fi fost mult mai departe. Aşa că ajung să mă întreb, acum când scriu şi mă plimb doar intelectual prin Veneţia, dacă foloseşte viitorului unui stat cunoaşterea şi înţelegerea de către cetăţenii săi a istoriei.

Dincolo de fireşti mizantropii, e imposibil să nu te delectezi cu istoria spaţiului mediteranean, iar Veneţia este unul dintre locurile sale remarcabile şi simbolice. Este uimitor cum a reuşit un oraş să devină un stat care să joace un rol esenţial vreme de o mie de ani în relaţiile Europei. Toată această forţă nu s-a datorat unei armate imense, nici fervorii credinţei, nici voinţei trufaşe a vreunui monarh de geniu, ca Alexandru Macedon, de exemplu. Veneţia a fost un mix de iscusinţă în afaceri, democraţie, instituţii sănătoase, echilibru social şi artă militară. Plus nişte italieni iscusiţi în a trage cu urechea: Republica a avut cel mai eficient serviciu secret avant la lettre, esenţial în perpetuarea puterii sale externe.

Veneţia nu a exportat civilizaţie, cum făcuse Roma, nici revoluţii sociale, cum făcuse Franţa lui Napoleon. Veneţia a fost un stat condus de familiile sale nobiliare de negustori bogaţi, care, spre deosebire de alte state din acea perioadă, se poate spune că a avut grijă de toţi supuşii săi. Cu străinii a avut relaţii comerciale şi, atunci când putea şi era profitabil afacerilor sale, îi cucerea. Acestea au fost şi motivele pentru care, în ciuda celor unsprezece secole de existenţă a Republicii, nu au lăsat personalităţi importante şi nici personaje fascinante.

Bine, de Marco Polo a auzit aproape toată lumea. Doar că faima lui se datorează mai degrabă faptului că povestea despre o lume îndepărtată şi fascinantă din îndepărtata Asie. Chiar dacă acceptăm faptul că acesta trăise cel puţin o parte din aventurile povestite – unii istorici pun sub semnul îndoielii călătoria sa până în vechea Chină şi ţinuturile hanilor mongoli – nu s-a remarcat nici prin cuceriri, nici prin descoperiri nemaipomenite, ci, cel mult, a făcut ceea ce ştia cel mai bine orice nobil al unui oraş din partea de nord a Peninsulei de atunci: a făcut pe ambasadorul fiindcă era bun de gură. Totuşi, nici măcar nu şi-a scris personal amintirile.

Fiindcă într-o mie de ani trebuia să mai fi existat şi alte personaje nemaipomenite, istoricii îl amintesc pe Pietro Orseolo. Acesta aparţinea uneia dintre nobilele familii ale oraşului şi se remarcase ca şi comandant al flotei veneţiene în luptele împotriva piraţilor sarazini care atacau vapoarele ce navigau în Mediterana, porturile şi chiar mănăstirile aflate mai departe de ţărmuri. În 976, dogele Pietro Candiano fusese ucis într-o revoltă organizată de adversarii săi din alte familii bogate. “Revoluţionarii” dăduseră foc palatului şi Basilicii San Marco. Pragmatice, cum spuneam deja, familiile nobile ale Republicii şi-au dat seama de pericolul pe care îl reprezenta conflictul intern şi l-au ales doge pe amiralul reputat pentru corectitudinea şi religiozitatea sa. Noul conducător a reconstruit în numai doi ani Palatul Dogilor şi faimoasa biserică, iniţiind construirea şi a altor edificii publice.

Doar că onestul doge nu era făcut pentru viaţa politică. A abandonat laguna pentru “cetatea lui Dumnezeu”: după ce soţia şi fiii şi-au dat acceptul, s-a retras într-o austeră mănăstire benedictină de la poalele Pirineilor. În 1027, la patruzeci de ani de la moartea sa, a fost beatificat de Biserica Catolică, iar în 1731 a fost trecut în rândul sfinţilor Vaticanului.

Nu ştiu ce ar spune astăzi sfântul văzând magazinele de lux şi îmbulzeala turistelor care caută locurile cele mai bune pentru o fotografie sau un reel pe Instagram, ori bărbaţii care de-abia aşteaptă să se aşeze la o masă şi să îşi umfle pântecele cu mâncarea savuroasă a Italiei şi cu un pahar de vin roşu sau o bere rece. Deşi, veneţian fiind, cred că ar înţelege şi s-ar bucura că moştenirea culturală şi istorică a Veneţiei i-a dus faima în toată lumea. Probabil s-ar întrista un pic, dar nu prea mult, fiindcă orice persoană inteligentă ştie că “aşa sunt toate ale oamenilor”, vorba unui celebru romancier român la fel de pragmatic precum cei de aici, care a schimbat imediat ideologia când au venit comuniştii la Bucureşti, scriind celebrul discurs Lumina vine de la Răsărit. Adică, atât omul, cât şi ţările cresc, ajung la zenit şi, apoi, inexorabil, urmează căderea. Unii cred că important e ce rămâne în urmă, alţii spun că trebuie trăită clipa istorică, cu alte cuvinte, pe primul loc e calitatea vieţii cetăţenilor de la un moment dat.

Veneţia de astăzi este Veneţia dintotdeauna. Pragmatică şi adaptabilă. Dacă în alte vremi, la Podul Rialto se făceau alianţe şi se negociau afaceri, acum turiştii ca mine, incapabili să aprecieze arta şi arhitectura oraşului, pot admira atât cea mai veche biserică de aici, Chiesa di San Giacomo, căreia localnicii, atât câţi mai sunt, îi spun “San Giacométo”, cât şi palatul Fondaco dei Tedeschi. Acesta din urmă a fost cumpărat de bogata şi controversata familie italiană Benetton şi transformat, după controverse şi opoziţii ale asociaţiilor care militează pentru tradiţia şi istoria Veneţiei, într-un centru comercial haute couture. O retratare modernă a propensiunii pentru comerţ a oraşului.

Întotdeauna estetica şi conflictul dintre tradiţie şi inovaţie va trezi dispute. Într-o democraţie, e firesc să fie astfel. Însă, uneori, această fuziune este necesară şi asigură dezvoltarea, conectarea la modernitate. Este ceea ce a făcut Veneţia timp de 11 secole şi i-a permis, astfel, să îşi păstreze independenţa şi să prospere într-o Europă dominată de state naţionale autoritariste şi hrăpăreţe. A supravieţuit şi atunci când întreaga atenţie a Europei se îndrepta către noul continent (re)descoperit de Cristofor Columb sau când portughezii identicau ruta Capului Verde pentru a ajunge în Insulele Mirodeniilor, punând capăt astfel monopolului musulman asupra comerţului cu aceste produse, ai căror principali beneficiari europeni erau nobilii Veneţiei.

Dacă, odinioară, Marco Polo ajungea până în China, urmând drumul mătăsii, acum investitorii chinezi, mai mult sau mai puţin conectaţi la guvernul comunist de la Beijing, au ajuns să cumpere proprietăţi şi afaceri în Veneţia. Chinezii au manifestat un mare apetit pentru achiziţionarea barurilor, restaurantelor şi a micilor spaţii de comerţ. Osteriile tradiţionale se transformă în restaurante banale, în care curăţenia şi plata dărilor către stat lasă de dorit. Proprietarul unui magazin de suveniruri din sticlă de Murano spunea că vânzările scăzuseră tot mai mult fiindcă îl înconjuraseră micii vânzători de suveniruri ieftine; fusese nevoit să închidă; timp de doi ani, de când pe vitrina spaţiului stătea anunţul de vânzare, nu l-a sunat nimeni. Până la urmă a venit un comerciant chinez care i-a oferit un preţ de nimic. Însă, având în vedere că nu era nimeni altcineva interesat, l-a vândut. “Veneţia începe să semene din ce în ce mai mult cu un bazar”, spunea el cu tristeţe.

Invazia chineză asupra Veneţiei este confirmată de Guardia di Finanza. Chinezii trimit în ţară sute de milioane de dolari, în vreme ce companiile lor datorează alte sute de milioane de euro bugetului de stat.

China de astăzi şi Serenissima Republică au câteva lucruri în comun: le lipseşte habotnicia religioasă, sunt adepte ale real politik şi îşi urmăresc interesul în afaceri. Nu au apetenţa civilizatoare a Statelor Unite, nici măcar a Franţei napoleoniene. Aşa cum Veneţia a cucerit insule, porturi sau peninsule dacă interesul economic le-o cerea, la fel procedează astăzi Beijingul.

Un singur lucru e unic Veneţiei; democraţia. Chiar dacă avea un serviciu secret care au transformat-o la un moment dat într-un sistem aproape poliţienesc, instituţiile Veneţiei şi înţelepciunea familiilor nobile ale oraşului nu au permis dogilor să se transforme în tirani. Tradiţia politică a Chinei, în schimb, idealizează autoritarismul.

Drepturile indivizilor şi o ordine bazată pe lege, iar nu pe voinţa unui grup restrâns de conducători, acestea separă Europa, lumea euro-atlantică, de despoţii Orientului, nu palatele şi tezaurele adunate în “Muzeul în aer liber”, cum ne place să numim colţul nostru de lume. Moştenirea istorică şi culturală a Veneţiei vor muri doar dacă Europa sau Italia se vor transforma în ceea ce a reprezentat odinioară coasta dalmată pentru Republică, o posesiune pusă în slujba unor afacerişti lipsiţi de scrupule pentru care nu contează nici drepturile propriilor conaţionali, darmite ai unor străini care le-au vândut de bunăvoie palatele şi tradiţia.

Fragment din cartea Mediterana: democraţie, aventură, artă, jihad, în curs de pregătire la Editura Lebăda Neagră.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp