Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Timișoara voastră seamănă izbitor cu unul dintre orașele noastre din Italia”. Între Banat, Transilvania şi nordul Italiei găseşti similitudini la care nu te-ai aştepta

Timișoara de Revelion

„Trieste seamănă mult cu Timişoara voastră!” mi-a spus Mauro după o oră în care am admirat pieţele şi străduţele oraşului de pe malul Adriaticii, ascultând poveştile pe care el mi le împărtăşea cu evidentă dragoste pentru oraşul său, aproape toate legate de spaţiul Europei Centrale pe care o ocupa odinioară Imperiul Habsburgic.

Prima data ajunsesem aici în primăvara lui 2019. Aterizasem la Treviso, de unde închiriasem o maşină. Era sfârşit de mai, săptămânile când câmpurile din jurul autostrăzii sunt roşii de maci. Câmpia friulană, cu orăşele cochete şi bogate, nu are nimic din spectaculozitatea altor regiuni ale Italiei. Asta spuneam până am ajuns la Trieste: „pintenul” Italiei înfipt pe cealaltă coastă a mării, înconjurat de Slovenia, cu străduţele sale strâmte care urcă şi coboară pitoresc, străjuite de vile elegante, copaci şi flori imense, ne-a sedus imediat. 

Orașul Trieste/ Foto - softdelusion/ Alamy / Profimedia

Nu venisem aici „de plăcere”, deşi orice zi petrecută în Italia este o încântare a simţurilor, începând cu ochii, ci pentru o analiză mai complicată la Spitalul de Copii „Burlo Garofolo”. Clinica privată unde născuse soţia îi oferise gratis un pachet de analize pentru depistarea unor boli genetice. Una dintre ele ieşise rău şi, chiar dacă Marcus nu avea vreun simptom, medicii din Timişoara spuneau că e posibil să apară oricând, cu condiţia ca două gene să poarte modificările bolii. După ce am făcut analizele aferente în Timişoara şi, pe urmă, au fost trimise în Germania, rămăseseră semne de întrebare asupra celei de-a doua modificări maladive. Când i-am povestit bâlbele medicilor noştri lui Roberto, şeful nostru italian, a rezolvat imediat un control la cunoscutul spital triestin unde aveau un departament specializat în depistarea şi tratamentul acelei boli care studia tocmai modificările ce apăreau în rândul populaţiei din sud-estul Europei.

La Trieste am luat pentru prima dată contact cu sistemul medical dintr-o ţară dezvoltată. Profesorul, după ce văzuse toate analizele, mă întrebase de unde provine familia mea, străbunicii, antecesorii soţiei sau maladiile familiale, zâmbise şi îmi spusese că următoarele zece minute trebuie să îl ascult cu atenţie, chiar dacă ştia că mă documentasem temeinic cu privire la acel posibil diagnostic. Ca orice italian adevărat, a vorbit puţin mai mult decât promisese, dar a fost o lecţie de medicină pentru un neofit atât de clară, încât numai idiot să fi fost să nu o fi priceput. Cu acea ocazie am aflat că maladiile pe care noi le numim genetice şi care sunt validate prin analize ale ADN-ului pot să nu ne afecteze niciodată trupul, nu vor primi niciodată diagnostic doar pe baza rezultatelor genetice, chiar dacă cromozomii noştri poartă modificări ale vreunei secvenţe de ADN: în mod necunoscut ştiinţei de azi, hibele cu care ne naştem sunt înlăturate de ceea ce alte gene determină organele noastre să îşi facă treaba eficient.

Fusese amuzant să îl aud cum îşi cere scuze că va trebui să achităm analizele. Deşi nu aveam asigurare medicală italiană, ne-a explicat că, fiind vorba de un copil, chiar dacă niciunul din noi nu avea legătură cu Republica Italiană, nu se achită consultaţia, însă laboratorul avea tarifele sale. Asistenta care îmi introducea datele pentru factură şi-a cerut scuze de două ori că trebuie să îmi ia bani pentru “bimbo”, dar aşa e legislaţia, nu suntem cetăţeni ai Peninsulei, serviciile nu sunt gratis. La un moment dat mă gândeam că voi plăti o avere, poate nici nu aveam atâţia bani pe card şi mă fac de ruşine. Când am văzut suma înscrisă pe POS am simţit o adevărată eliberare: costul acelei analize genetice costa niciun sfert din cât plătiserăm în România pentru un rezultat care nu clarifica nimic.

Din fericire, emailul cu scrisoarea medicală a venit două săptămâni mai târziu şi ne informa că maladia de care ne temeam nu îl va afecta niciodată. După ora petrecută în acea clinică şi după semnătura aşezată cu eleganţă la sfârşitul documentului scanat de acel profesor convingător şi încă tânăr, nu mai aveam nevoie de vreo second opinion.

Aşa că am revăzut Triestele cu mare plăcere. Doar afirmaţia lui Mauro m-a surprins: în afară de unele faţade baroc ale clădirilor, acel baroc vienez care mie îmi dă senzaţia decrepitudinii şi a destinului funest al Imperiului, nu găsisem alte asemănări între cele două oraşe. Probabil că sunt sclavul unei mentalităţi provinciale: venind dintr-o cultură mică, din câmpia de la marginea Europei Centrale, dintr-unul din „târgurile” României, aşa cum spunea un prieten scriitor celebru că sunt toate oraşele noastre, cu excepţia Bucureştiului, dacă le privim din perspectivă mare, europeană, când ajung într-un oraş mai pavoazat de clădiri impunătoare, cu oameni eleganţi şi cafenele cu mese pline de mâncăruri şi băuturi sofisticate, am imediat impresia că sunt la ani-lumină de locul din care am pornit în călătorie.

Piaţa Unităţii Italiei, un spaţiu larg, delimitat de palate remarcabile, superbe şi întreţinute, în ciuda soarelui care strălucise de fiecare dată când ajunsesem acolo, mi se părea la fel de rece ca şi cele din Viena. Dacă nu ar fi fost apa Adriaticii, puteam să spun că mă aflu pe undeva, printr-un oraş foarte bogat, populat de oameni cu un simţ estetic desăvârşit, din partea mai nordică a Europei. Îi lipsea căldura tipică locurilor italiene meridionale, probabil de-asta îmi plăceau mai mult străduţele şi bulevardele largi care urcau şi coborau la nesfârşit, unde atmosfera meridională, clădirile tipice Peninsulei, luau locul trufaşei şi reci arhitecturi habsburgice.

„Tocmai aici ne asemănăm, îmi explică surâzând colegul italian, un cunoscător fin al istoriei europene. Trieste şi Timişoara au fost două oraşe asupra cărora Viena şi-a pus pecetea. Şi le mai leagă ceva: multiculturalitatea.”

Un timişorean get-beget care descrie pozitiv Imperiul poate fi uşor acuzat de simpatii habsburgice. Perioada cea mai fecundă a Timişoarei a fost tocmai după cucerirea eyalet-ului Timişoarei (paşalâcului) de trupele prinţului Eugeniu de Savoya. Ulterior reconstruirii oraşului de către austrieci şi alungarea turcilor înspre Balcani, aici şi-au deschis afaceri cetăţeni de toate naţiile, din toate colţurile Europei. În mijlocul câmpiei, după necesarele lucrări de hidroamelioraţii, a explodat potenţialul unei aşezări aflate dintotdeauna într-o poziţie geografică excelentă.

Personal, cred că poţi simţi o oarecare nostalgie după fostul Imperiu doar dacă eşti austriac sau ungur. Ca român, poţi să constaţi că partea din ţara ta care fusese sub ocupaţia ramurii inferioare a Casei de Habsburg era mult mai dezvoltată decât patria-mamă şi că făcea parte cu adevărat din acea parte a Europei care a decis pentru multe secole soarta unei bune părţi a lumii. Sau că, între Banat, Transilvania şi nordul Italiei găseşti similitudini la care nu te-ai aştepta, de la cuvinte pe care le foloseau bunicii şi acum uitate, împrumutate de la coloniştii din Peninsulă, până la regimul de carte funciară, inexistent în Vechiul Regat. Îmi amintesc cât de ciudat mi se părea un cuvânt folosit de bunicul meu pentru arvună – „capară”. Câteva decenii mai târziu, am găsit acest cuvânt în Codul civil italian, iar sensul său era exact cel în care îl folosise bunicul.

Orice port este, prin excelenţă, un oraş multicultural, cu atât mai mult când e vorba de unul din Europa Centrală şi Marea Adriatică. E suficient să citeşti tăbliţele de pe principalele capodopere de arhitectură din centrul istoric al Triestelui. Poţi admira la câteva minute unul de altul, Tempio serbo-ortodosso della Santissima Trinità e di San Spiridione, Chiesa Sant’ Antonio Taumaturgo şi Marea Sinagogă. Un oraş caracterizat de competiţia dintre naţiile pe care le găzduieşte este menit să performeze mult mai puternic decât o urbe monoetnică, iar competiţia dintre comunităţile sale lingvistice sau genetice, dacă vreţi, este motorul progresului. Bineînţeles, compoziţia multietnică poate fi, în momentele de întuneric istoric, motiv de tragedii. Totuşi, apartenenţa la spaţiul occidental şi absenţa jumătăţii de secol comunist a ferit această extensie a Italiei înspre Balcani de crimele care au zguduit frumoasele oraşe din fosta Iugoslavie.

Trieste era principala poartă maritimă a Vienei, portul care lega centrul Europei şi capitala Imperiului de Mediterana, aşa că habsburgii au avut tot interesul să îl dezvolte. În anii ultimului mare împărat, Franz Iosif, comunitatea italiană insista pentru unirea cu Roma, mai ales că, în 1871, „cetatea eternă” devenea capitala statului format în urma Il Risorgimento, acea Italie pe care Dante şi Petrarca o denumeau poetic, mult înainte ca ideea unităţii sale naţionale să însufleţească revoluţiile din secolul XII, Bel Paese. Numai că monarhia lăsa o oarecare libertate minorităţilor şi chiar închidea ochii în faţa provocărilor italienilor de aici. Această libertate controlată şi drepturile pe care le acordaseră minorităţilor, inclusiv evreilor, îngăduise Triestelui să trăiască liniştit. De fapt, atât timp cât austriecii lăsau sârbilor şi slovenilor iluzia autonomiei, aceste două comunităţi concurente nu s-au alăturat comunităţii italiene împotriva administraţiei vieneze. O aplicare a principiului divide et impera amestecat cu un dram de autonomie şi drepturi comunitare au păstrat echilibrul între comunităţi şi au asigurat dezvoltarea economică.

Pe când James Joyce era profesor în Trieste, scria unele dintre cele mai importante romane ale sale şi schimba cursul literaturii de limbă engleză, pe străzile din jurul Pieţei Unirii din Timişoara, Miloş Crnjanski îşi trăia adolescenţa şi se pregătea să devină cel mai mare romancier al sârbilor. În câteva dintre capodoperele sale va povesti despre acei ani timişoreni, străduţele pe care admirase doamnele cochete şi bărbaţii ţanţoşi dinaintea celei dintâi nebunii mondiale. Literatura a două spaţii îndepărtate s-au întâlnit în spaţiul dominat de habsburgi.

Începutul secolului XX naşte fireşti nostalgii. După carnagiul început în 1914, câţiva locuitori ai fostei monarhii au scris poveşti pline de candoare ale acelei perioade. Şi-au dat seama cât de frumoasă fusese lumea aceea după ce au fost martorii milioanelor de morţi inutile de pe câmpiile Europei. Ori, firi contemplative, cu simţurile adormite de plăcerile unei vieţi liniştite, au descoperit brusc şi copleşitor natura umană, crudă şi iraţională, care a pus capăt acalmiei istorice. Până la urmă, era firesc ca vienezii, timişorenii ori triestinii, ca, de altfel, supuşii Reginei, adevăratul Imperiu peste care soarele nu apunea niciodată, francezii sau americanii care trăiau acea Belle Epoque, să creadă că lumea nu se va mai întoarce niciodată în haos, atâta vreme cât oamenilor începuse să li se asigure o pensie, să aibă servicii medicale, să cunoască noutăţile de pe întreg Pământul datorită ziarelor care apăreau în fiecare dimineaţă, să admire “caleşti” motorizate pe bulevardele oraşelor. O lume nemaipomenită a cărei pace s-a crezut veşnică, dar care s-a sfârşit brusc.

Păşind pe urmele artiştilor de odinioară ai Triestelui, ar fi fost o impietate să nu savurăm un ristretto în vechea Cafenea San Marco, printre rafturi doldora de cărţi şi amintirea Novecento, a lui Joyce sau Aron Schmitz, scriitorul evreu cunoscut sub pseudonimul Italo Svevo. Şi în ce oraş poţi savura o cafea mai bună decât aici, unde şi-a început activitatea în industria minunatei băuturi amărui şi energizante timişoreanul Francesco Illy, care, ajuns aici după Primul Război Mondial, va inventa prima maşină automată de cafea. Nepotul său, Riccardo Illy, va continua businessul familiei, dar va alege şi lumea politicii, fiind primar al oraşului în două rânduri în anii ’90, preşedinte al regiunii Friuli-Venezia-Giulia şi parlamentar italian.

1918, sfârşitul războiului, a însemnat şi un motiv de bucurie pentru Timişoara românească, dar şi graniţe la sud şi vest, la câţiva zeci de kilometri. Dacă până la război austriecii şi maghiarii veneau aici pentru a-şi pune în practică inovaţiile şi ideile de afaceri, după destrămarea Imperiului, situaţia celebrului Illy nu va fi singulară. Dar Timişoara a rămas multiculturală, cu o importantă comunitate evreiască, în jur de 10% din populaţia oraşului participând la slujbele ţinute în cele trei sinagogi ale oraşului, din Cetate, Fabric şi Iosefin.

Ca orice intelectual din Trieste, Mauro cunoaşte foarte bine nu doar istoria propriului oraş, ci a întregului spaţiu aflat cândva sub stăpânirea Romei. Pe raftul bibliotecii mele se găsesc două numere ale “Limes – rivista italiana di geopolitica” primite de la el. Deşi apare lunar, e la fel de groasă ca un roman. Iar discuţia despre situaţia evreilor din oraşele noastre nu avea cum să lipsească din periplul triestin al după-amiezei de vineri. Spre ruşinea mea, nu văzusem încă Aliyah Dada, excelentul documentar al Oanei Giurgiu, însă Mauro fusese cucerit de povestea comunităţii evreieşti din Moineşti care îşi asumase rolul de a furniza primii colonişti ai Palestinei.

Când primii evrei din Moldova au plecat să fondeze Eretz Israel, trebuia să fi fost un visător incurabil să poţi anticipa succesul de astăzi al micii ţări de pe coasta estică a Mediteranei. Coloniştii îşi abanondaseră după 1880 casele şi vieţile din România pentru a muri de foame şi boli în pământul arid de aici. Imposibil să nu fi mişcat de hotărârea acelor oameni, sătui de veacurile de pogromuri din Europa, însufleţiţi de speranţa de a avea o ţară a lor, care înfiinţau satul Roş Pina, “baza” sau “piatra unghiulară” în nordul Galileii.

Atât Timişoara, cât şi Trieste, aveau comunităţi evreieşti înfloritoare. Cei mai mulţi şcoliţi, negustori, întreprinzători sau meseriaşi pricepuţi, au fost un factor al progresului economic. Alipirea Banatului la Regatul României nu a influenţat negativ existenţa comunităţii ebraice. Numai deceniul criminal care a urmat marii crize economice a pus capăt unei perioade prospere din istoria europeană a evreilor. Aşa cum ştiau foarte bine liderii Congresului Sionist de la Focşani, aceasta era doar un interludiu între persecuţii şi pogromuri. De altfel, cumva, holocaustul desfăşurat de nazişti şi “afiliaţii” lor a fost anticipat de pogromurile organizate de ţarişti în Rusia. Într-o perioadă în care descoperirile ştiinţifice şi tehnice schimbau faţa lumii, ruşilor încă le erau livrate de ziarele şi serviciul secret ţarist poveşti medievale despre evrei care ucid copii ortodocşi pentru a-şi face azime cu sângele lor, ceea ce stârnea, evident, dorinţa de răzbunare şi ucidere. Capodopera literară a manipulării, “Protocoalele înţelepţilor Sionului”, creaţia Ohranei, poliţia secetă ţaristă, încă poate fi găsită la loc de cinste pe siteurile jihadiştilor care îşi propun distrugerea Israelului.

După 23 august, evreii au reînceput să îşi ocupe locul în societatea timişoreană. Însă, oraşul nu va mai fi niciodată cel dinaintea demenţilor ani ’30 şi a războiului. A urmat, la scurtă vreme, naţionalizarea. Toate mijloacele de producţie deveneau ale poporului. La fel s-a întâmplat cu palatele şi casele de raport, adică de închiriat, ale Timişoarei. Tradiţia industrială şi comercială au dispărut peste noapte. Unii dintre patroni au rămas angajaţi ai propriilor fabrici sau ateliere, alţii au sfârşit în puşcării sau în Bărăgan. Locul lor a fost luat de nevolnici comunişti, unii dintre ei chiar evrei veniţi odată cu tancurile sovietice.

Încet, România şi-a pierdut resursa umană, aşa cum ar spune astăzi directorii de HR din marile companii. Evreii din Cetate, Iosefin şi Fabric au plecat în Israel. Statul a primit în schimbul dreptului de emigrare sume importante în valută. La fel s-a întâmplat şi cu etnicii nemţi, destinaţia lor fiind Republica Federală Germania. Câteva miliarde de mărci au intrat în conturile Băncii Române de Comerţ Exterior în schimbul acestei forţe de muncă calificate, după cum reiese din arhivele Securităţii.

Casele evreilor din cartierul timișorean Fabric au fost date cu precădere familiilor de romi. Comuniştii naţionalişti, după moartea lui Stalin, voiau parcă să şteargă amintirea şi tradiţia acestora. În palatele nemţilor din Iosefin au ajuns muncitorii aduşi în Timişoara din satele Banatului, în primă fază, şi din Moldova, mai târziu. Dacă ai ocazia să discuţi la un pahar de vin cu românii născuţi în cartierele vechii Timişoare în anii ’40 sau ’50, auzi poveşti dintr-o altă lume.

“În curtea casei în care am locuit, din zece familii patru erau de nemţi, două de unguri, una de sârbi, una de evrei şi două eram români.” mi-a povestit un muzician cunoscut care avusese norocul să cutreiere pieţele Fabricului la începutul anilor şaizeci. Oamenii se bucurau la sărbătorile fiecărei comunităţi, împărtăşeau istorii şi experienţe vechi. Nu cunoşteau doar o tradiţie şi o singură limbă.

Cosmopolitismul şi multiculturalitatea Timişoarei s-au mutat în istorie.

În anii ’90, a urmat plecarea românilor care îşi pierdeau locurile de muncă fiindcă fabricile mari ale oraşului se închideau ori îşi restrângeau activitatea. Filty, 1 Iunie, Industria Lânii, Guban, Banatul, au rămas şi ele în cărţile de istorie economică. Totuşi, Timişoara, unde companiile străine şi-au deschis aproape imediat după căderea comuniştilor filiale locale sau au cumpărat fabricile româneşti, a avut mai puţin de suferit decât restul ţării.

Italia a fost una dintre ţările care a beneficiat de forţa de muncă ieftină venită din România imediat după revoluţie. De la îngrijitoare pentru bătrânii familiilor bogate şi până la instalatori, meserii pe care italienii nativi nu îşi doreau să le mai facă, concetăţenii noştri au umplut necesarul de manodopera din Peninsulă. Războiul din Iugoslavia i-a făcut pe întreprinzătorii italieni să îşi mute producţia de încălţăminte şi confecţii în România, cu precădere în vest. În Timişoara, deja din anii ’70, în loc de “Bună!” se folosea “Ciao!”, scris, inclusiv astăzi, neaoş “Ceau!” Unul din vecinii cu care mă jucam în perioada grădiniţei se numea Roberto. Mama lui era mai libertină şi spunea că italienii sunt cei mai drăguţi bărbaţi. Îi cunoscuse în anii ’70, când la Timişoara se ţinuse o conferinţă sau un congres al tineretului european pe la sfârşitul anilor ’70. Aşa că ne-am integrat foarte bine în noua lume latină care a urmat căderii lui Ceauşescu.

Frumuseţea Italiei şi poziţia geografică a Triestelui a atras investiţii din Orient. Portul de aici a devenit un punct nodal pe noul drum al mătăsii finanţat de Beijing. Acum forţa de muncă vine din Pakistan, Sri Lanka sau Nepal. Această realitate e valabilă pentru ambele oraşe.

O plimbare de-a lungul Canal Grande este obligatorie când ajungi în Trieste. Este străjuit de palate trufaşe, multe din ele deţinute de companiile care au făcut faimă oraşului. Acum e plin de mici ambarcaţiuni aparţinând localnicilor, dar, după mijlocul secolului XVIII, la finalizarea noului cartier denumit Borgo Teresiano, atunci când se construise şi cetatea habsburgică a Timişoarei, aici acostau vasele care care transportau mărfurile oraşului. A existat, la început, şi un post de pază, fiindcă austriecii se temeau de un atac veneţian asupra depozitelor de aici, Republica nefiind bucuroasă de concurenţa portuară din zonă. Da, era încă epoca oraşelor-state italiene şi nesfârşita lor confruntare dinainte de Il Risorgimento. Dar aceasta e o altă poveste plină de învăţăminte.

Un turist străin ar trebui să viziteze neapărat oraşul, dar nu în week-end, ci peste săptămână, şi să mănânce în restaurantele unde se adună italienii de aici pentru a lua prânzul. Cred că longevitatea şi sănătatea urmaşilor Romei nu se datorează neapărat bucătăriei mediteraneene. Colegii se aşează la mezzogiorno pentru o oră – o oră şi jumătate în jurul mesei, vorbind şi râzând, savurând un pahar de vin roşu ori un Aperol Spritz, de parcă nu au probleme ori taskuri. La vita è bella! cred că aceasta este reţeta pentru o viaţă lungă şi frumoasă.

Un prieten de aici cu care m-am plimbat de-a lungul Canal Grande se întreba unde sunt italienii care construiseră toate acele capodopere de arhitectură şi firmele care îmbogăţiseră oraşul şi îi duseseră faima din Germania până în România: acum toată lumea îşi doreşte doar să se bucure de viaţă şi să lucreze cât mai puţin.

E greu să ai o perspectivă asupra evenimentelor pe care le trăieşti. Şi mie mi se pare că Timişoara de astăzi e mult în urma oraşului de acum o sută treizeci de ani. Dar, sunt sigur că, dacă ne-am întoarce în aşa-zisa “vârstă de aur” a Imperiului, în anii Belle Epoque, nu am mai fi de aceeaşi părere. Am crescut cu o imagine romanţată a trecutului, ni s-au arătat cele construite de strămoşi, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi, şi ni s-a spus că, la un moment dat, va trebui să fim aidoma lor. Numai că ceea ce putem construi noi astăzi este cu totul altceva decât s-a cerut în vremea lor. Munca noastră o vor putea evalua doar cei care vor veni după noi, ei vor putea spune dacă am făcut ceea ce trebuia sau am ales să ne îndreptăm spre o fundătură, bucuroşi să primim acel venit minim garantat denumit “reddito di cittadinanza”, în vreme ce istoria perioadei noastre se va fi scris în alte oraşe, de pe alte continente.

Până atunci, italienii vor rămâne cu amintirile unei vieţi efervescente, bună-dispoziţie şi o ţară de o frumuseţe răpitoare. O viaţă la care chinezii sau oricine altcineva le va cumpăra porturile sau palatele poate doar jindui. Mă întreb ce vom povesti noi, românii, nepoţilor.

Capitol din cartea Mediterana: democraţie, aventură, artă şi jihad în curs de apariţie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Testat e Hot

Vreau să vă arăt azi un program inedit de educație la firul ierbii: el începe chiar pe pajiștea a două festivaluri care atrag în fiecare an zeci de mii de tineri și își propune să fie un fel de curs introductiv într-o materie pe care școala românească se jenează să o predea.

Citește mai mult

BT Go

Într-o eră în care tehnologia avansează rapid, IMM-urile sunt nevoite să adopte rapid inovații digitale pentru a rămâne competitive și a profita de oportunitățile de pe piață. Serviciile care simplifică birocrația permit antreprenorilor să se concentreze pe inovație și dezvoltarea afacerilor lor.

Citește mai mult

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult