Ultimul condamnat la moarte al lui Ceaușescu. Și verdictul care a venit, în cele din urmă, de la istorie

Am fost prezent, joi, 30 aprilie 2026, în Virginia, la funeraliile lui Mircea Răceanu. Nu doar în calitate de ambasador al României în Statele Unite, ci dintr-un motiv mai profund: pentru a marca, în numele statului român de astăzi, o datorie de memorie față de un om care a plătit cu propria viață – sau aproape – pentru libertatea de conștiință.

A fost important să fiu acolo pentru că destinul lui Mircea Răceanu nu este doar o biografie individuală, ci o lecție despre curaj, într-un sistem construit pe frică. Condamnat la moarte de regimul comunist – ultimul astfel de verdict pronunțat de justiția lui Nicolae Ceaușescu – el avea să fie eliberat doar câteva luni mai târziu, în zilele Revoluției din decembrie 1989. Ironia istoriei este aproape imposibil de ignorat: la scurt timp după ce Răceanu era scos din celulă, însuși dictatorul care girase acel sistem avea să fie judecat sumar și executat.

Astăzi, la decenii distanță, Mircea Răceanu nu mai este numele unui „caz” din arhivele Securității, ci simbolul unei alegeri morale. Un om care nu și-a trădat niciodată țara, ci a refuzat să fie complice unui regim ilegitim. Prezența mea la această ceremonie a fost, așadar, mai mult decât un gest de respect – a fost o reafirmare a faptului că România democratică știe, în cele din urmă, să-și recunoască eroii.

Textul pe care l-am rostit la ceremonie este, în esență, despre această recuperare a adevărului și despre verdictul final, cel care nu aparține tribunalelor, ci istoriei.

În memoria lui Mircea Răceanu (1935-2026)

Astăzi, ne-am adunat nu doar pentru a conduce pe ultimul drum un diplomat remarcabil, ci pentru a cinsti un destin care a depășit cu mult granițele profesiei. Prezența mea aici nu este doar un omagiu adus celui care a condus Direcția America din Ministerul Afacerilor Externe, ci mai ales un gest de recunoaștere pentru un erou – un om care, într-un timp al fricii, a ales curajul.

În anii cei mai întunecați ai dictaturii, când loialitatea era confundată cu tăcerea și obediența, Mircea Răceanu a ales să fie loial adevărului. Nu și-a trădat niciodată țara. Dimpotrivă, a luptat pentru eliberarea ei de sub jugul comunist, asumându-și riscuri pe care puțini ar fi avut puterea să le înfrunte. Așa cum el însuși spunea: „Eu mi-am făcut datoria de conștiință pentru a lupta împotriva regimului totalitar.”

Condamnat la moarte de justiția comunistă – ultima sentință capitală pronunțată de regim –, a fost eliberat din celula rece a închisorii abia în zilele sângeroase ale Revoluției din decembrie 1989, după prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu. Acea sentință nu spune doar povestea unui proces nedrept, ci mărturisește frica unui regim în fața unui om liber.

Decizia lui de a transmite informații către Occident nu a fost un act de aventură, nici un episod de roman de spionaj. A fost, în esența ei, o alegere morală profundă, cumpănită în tăcere, născută din convingerea că regimul pe care îl servea devenise iremediabil corupt. În acel moment, el a înțeles că adevărata loialitate nu se datorează puterii, ci țării! Nu unui regim - ci unei națiuni. Nu fricii - ci libertății. Și a ales să servească adevărata Românie.

Statul român democratic l-a decorat târziu, cu o distincție numită simplu și demn „Pentru Merit”. Poate că istoria ar fi cerut mai mult – poate că ar fi trebuit să spunem „pentru merite eroice”. Pentru că, în fața anchetei brutale a poliției politice, Mircea Răceanu nu a trădat nici atunci: nu a dezvăluit că propriul său tată pregătea o acțiune de protest împotriva dictatorului. A rămas până la capăt fidel conștiinței sale.

A trăit suficient pentru a vedea România liberă, membră a NATO și a Uniunii Europene, un aliat de încredere al Statelor Unite și parte a lumii pe care el a visat-o și pentru care a luptat. Dintre toate succesele României de astăzi, unul are o semnificație aparte: dreptatea, chiar și târzie, care i se face lui Mircea Răceanu. Prin prezența mea aici, statul român recunoaște nu doar un destin, ci o lecție – că libertatea se câștigă prin oameni care, în momente decisive, aleg să nu se teamă.

Și poate că, privind în urmă, putem spune împăcați că nu el a fost judecat atunci, ci regimul care l-a condamnat. Iar verdictul istoriei este astăzi limpede.

Fie-i amintirea binecuvântată!

Andrei Muraru

Ambasadorul României în Statele Unite

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp