Un copil care s-a grăbit să fie om mare

Foto: Profimedia

Copilărie. Vreme dulce în care toți suntem stăpânii Universului și simțim că avem puteri nelimitate cu care să facem tot ceea ce ne dorim. Grijile sunt puține și avem convingerea că suntem centrul tuturor, că oamenii se rotesc în jurul nostru, îndeplinind așteptările pe care le avem. Nimic din ceea ce pare a fi rău nu are durabilitate, iar puterea binelui veghează asupra a toți și toate.

Ne petrecem mare parte din copilărie jucându-ne. Cu gândurile, cu emoțiile, cu senzațiile. Mai puțin cu jucăriile. Ne imaginăm fel și fel de lucruri și ne prefacem că sunt adevărate. Serotonina parcă-i izvor fără sfârșit, iar supărările trec imediat ce mama pupă. Nu putem fi triști, realitatea din jur pare că e construită pentru noi și, în funcție de prinții și zânele care apar, o modelăm și o facem mai frumoasă decât este.

Totul ni se dezvăluie treptat. Întâi deschizi ochii și respiri. Vezi doi uriași care se holbează la tine de parcă ai fi cea mai de preț bijuterie (nu că n-ai fi). Apoi trec zilele, îți plac căldura și sânul mamei tale, te cuibărești sub barba tatălui tău și singurul disconfort sunt țepii rămași de la ultimul bărbierit. Miroase a bucurie când apare biberonul prin preajmă și l-ai bea fără să clipești. Câteva imagini fugitive se derulează în fața ta și nu îți dai seama că există și noapte și zi.

Apoi începe să te doară ușor câte un dințișor, câte-o gingie. Deja mergi singur și culorile lumii pe care tocmai ai descoperit-o îți lucesc altfel pe suprafața oricărui lucru. Alergi, te împiedici, alergi iar, cazi și te trezești... băiat mare, așa cum spun bunica și bunicul în timp ce-ți mângâie obrajii. Deja realitatea pare mai greu de modelat. Sărutul mamei nu mai vindecă orice fel de rană și oamenii din jur par a fi niște străini.

Dar, totuși, ce veri, ce iunie și ce iulie, cu zile pline în care străbăteam drumurile din vecini. Cireșele sunt cea mai puternică senzație de plăcere pe care o știu și mi-o pot reproduce foarte ușor în minte. Îmi amintesc și bicicleta cu care năvăleam pe coasta asfaltată, lăsând vântul să îmi fluture perciunii. Toate acestea îmi lipsesc.

Pădurile din jur nu scăpau nici ele de gălăgia noastră, a cetelor de obraznici care turau motoarele la maxim (pet-ul pus la roată) și hoinăreau pe toate coclaurile, căutând balaurii și ielele din poveștile pe care doar bunica știa să le spună așa de bine.

Au trecut toate și trec și eu, copilul care nu mai vrea să se despartă de-acest om mare. Aș rămâne încă enșpe realități și-aș spune oricărui prichindel că să crești nu-i ca în basme. Cei reali suntem noi, cei mici și plini de viață, și mi-aș dori să pot trece la fel ca Moș Ene pe la fiecare, șoptindu-i să nu se grăbească... să devină adult.

Și eu sunt un copil, nu am dispărut încă. Dar am lăsat loc omului cel mare să crească. Știu că la un moment dat, totuși, va trebui să plec. Pentru că, atunci când ajungem maturi, rămânem doar cu amintirile.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp