Un mucegai la originea penicilinei

Foto: Inquam Photos

După vot, mi-am temperat pornirea euforică.

Începând cu decembrie 89’ mi-a fost dat să trăiesc câteva momente pe care, dat fiind starea de dinainte, le-aș fi putut socoti numai bune să mă-mbăt. De la momentul inițial, când am scăpat de Ceaușescu, până la cel de ieri. De la beția din acel 22 decembrie la amețelile ulterioare. Mai toate urmate, firesc fiziologic, de mahmureli.

Așa că m-am bucurat cu reținere.

Doamna de plastilină a politicii mioritice a plecat. Nici ea nu știe unde. Nici n-are importanță, a fost destul să fie „o femeie civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă” care „nu s-a dezis niciodată de inițiativele... de îmbunătățire a legilor justiției”. Competentă, la o adică, să conducă un guvern în România.

Vai nouă!

Din gafe-n gropi, Doamna în cauză va fi adăstat în istoria acestei țări, iacă-tă, vreun an și nouă luni. Și, ca să vedeți că soarta dă unora mai mult decât merită, va fi pomenită în manualele școlare. Și mă-ntristez.

Apoi îmi amintesc că nu există efect fără cauză. Atât de strâns legate una de alta, încât ar fi absurd să te-aștepți să iasă un perete alb dacă-l pensulești cu vopsea neagră. Doamna a fost exact rezultanta unui vot care a permis unui grup să facă ce vor „pentru că ei pot”. Sunt legitimați. Atât de legitimați, încât limita legii nu există decât acolo unde o fixează ei iar despre limita bunului simț nici nu merită să vorbim. Așa încât remarci lejere despre sex anal ori „ești liberă diseară” sunt doar mici glumițe. Pe măsura măsurilor celor care le emit.

Ei ne-au condus.

Ei sunt efectul. 

Cauza suntem, pe de o parte, noi, cei care strecurăm o hârtiuță prin fantă din când în când.

Pe de alta ei, cerșetorii urnelor.

Noi, cei care tot căutăm ieșirea din labirint, ademeniți de o sirenă într-o parte, amăgiți cu o lumânare în cealaltă parte. Noi, neinstruiți civic și lipsiți de educație de grup, incapabili să alegem grâul din neghină.

Ei, politicienii, cei care au crescut la umbra acestor vremuri, animați mai mult de interese meschine decât de menirea firească a celui care se pune în slujba celor mulți. Dureros este că cei potențial pozitivi ies din arena politică, rejectați de o clasă care nu se lasă contaminată cu anticorpi.

Și iară mă-ntristez.

N-am fost euforic, deși, după cum am tot desenat mai sus, aș fi avut unele motive. Sigur că era esențial să scăpăm de rău. Dar nu prea văd cum arată binele de după.

Întâi pentru că nu e simplu să scoți apă din piatră seacă și nici bani dintr-o punguță flască. Decât, poate, dacă ăștia buni și noi vor lua împrumuturi precum ăia vechi și răi. Altminteri enunțuri precum colectări mai ample la buget și atragerea fondurilor europene am mai auzit, la televizor arată frumos.

Și de-aia m-am bucurat cu reținere.

Ba mai mult, nu mi se pare că cei care clamează azi ceea ce pare o victorie ar avea așa mari motive să se împăuneze. Mă încumet să spun că meritele lor sunt minore în comparație cu imensa, decisiva contribuție a domnului Liviu Dragnea. Nimeni n-ar fi putut scoate în relief mai bine decât Liviu Dragnea care este esența partidului pe care, vremelnic, l-a condus. Atât de relevant, de pregnant, încât a reușit să clatine convingeri electorale care păreau de nezdruncinat. Poate părea paradox dar, din acest punct de vedere, ar trebui să privim apariția acestui personaj politic ca pe un fapt pozitiv. Un fel de mucegai la originea penicilinei.

Al doilea factor major este societatea și reacția la rău. Strada și votul din 26 mai.

Și abia apoi penele de păun de la pălăriile celor buni de azi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp