Astfel, școala română, în loc de a fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetățeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel mai de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de advocați – o pletoră de semidocți, fără caracter, fără omenie, cărora le trebuiesc numaidecât onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarhia ce stăpânește exclusiv țara românească. An cu an, apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sistem nouă, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândave plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de mahala, or din meserii mai puțin ușor de mărturisit – toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, în cel mai rău caz funcționari, în cel mai bun, măcar deputați, dacă nu chiar miniștri...
Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, or de merite; este o oligarhie mutabilă, accesibilă oricui prin nemereală. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puțintel noroc – cariera strălucită e gata.
Astfel dar, dintr-un fiu de țârcovnic iese un bărbat de stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică iese un escroc, care moare victima viciului, când a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr-un copil de cârciumăraș, un advocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns în culme, fost odinioară fecior în casă la răposatul ministru.
Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a statului cu o crudă și revoltătoare neobrăzare. Oligarhia legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea...
Firește, se găsesc și oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplâng, ca și noi, răul patriei; dar, pierduți în mulțimea celor răi, n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă în care sunt ținuți captivi.
Și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarhiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă.
I.L. Caragiale, martie 1907.
Ianuarie 2018
Reporter, întrebare pentru ministrul Energiei, după ce domnia sa s-a dovedit incapabil să răspundă la vreuna dintre întrebările legate de domeniul zisei Energii: „Domnule ministru, poate sunt nesimțit, nu vă supărați, pot să vă întreb ce este curentul electric?”.
Anton Anton, fost și actual ministru, în guvernul Dăncilă, inginer, doctor, profesor universitar, conducător de doctorate: „Ești nesimțit!”.
