„Da, știu, am să fiu șalant”

Dacă observi schimbări care te îngrijorează legate de copilul tău, care par că nu trec, acela este semnalul tău de alarmă să îți pui pălăria de detectiv și să afli ce anume a declanșat un sentiment puternic și o schimbare în copilul tău — un sentiment pe care încearcă să ți-l comunice așa cum știe în momentul acela (prin furie, comportamente „urâte”). Oare se simte deconectat de tine? Oare ceva îl supără la grădiniță sau în relație cu altcineva?

Și noi, profesorii, am semnat, în toamna aceasta, lista cu cei care doresc vouchere de vacanță, cu un singur scop: să nu ni le dea.

Curiozitatea m-a împins să mă uit pe câteva cifre legate de sistemul de învățământ din România. Numărul de cadre didactice din 1989 și din 2026 e relativ egal, 245 de mii. Interesant este că, dacă în sistemul universitar numărul cadrelor didactice a crescut mai mult de două ori datorită apariției multor facultăți de stat și particulare, în zona învățământului preuniversitar numărul de cadre didactice a rămas relativ constant, în condițiile în care populația școlară a scăzut dramatic, de la 4,8 milioane de elevi la 2,7 milioane astăzi. foto: Inquam Photos

Școala românească, deși ar trebui să fie primul spațiu de siguranță, a devenit un loc al performanței mecanice, unde succesul se măsoară în note, nu în caractere. Absența educației emoționale lasă copiii fără cuvinte pentru a-și exprima frustrarea, frica sau nevoia de apartenență, transformând aceste stări în pumni sau în agresiuni online.

Dacă în cazul fetelor e ok, acceptabil, să meargă la baie ”câte două”, de unde, mai târziu, și obișnuința de ”a ne pudra nasurile împreună”, în cazul băieților, schema nu mai e percepută ca o tactică de a se proteja, ci o strategie de a face ceva ”interzis”. ”Dar ce faceți voi la baie împreună?”. Pentru că ni se pare normal ca fetele să se apere una pe cealaltă, iar băieții să facă asta singuri. Dar uite că nu mereu e valabil. Foto: Inquam Photos/ George Călin

Nu se întâmplă numai în învățământ, se întâmplă peste tot (chiar și în mediul privat, să nu credeți că acolo nu se sunt incidente care se ascund/ îngroapă). (În imagine, învățătoarea copilului abuzat își ascunde fața, la vederea reporterilor /Foto: captură Observator News)

Ca inteligența verbală să se dezvolte, mintea trebuie să facă un efort dincolo de imagine sau împreună cu imaginea. În intervalul 0-5 ani, numărul de frame-uri pe secundă administrate de un joc la tabletă sau pe telefon programează creierul să simtă satisfacție și să aloce atenție numai pe frecvența înaltă a acelui tip de stimul. Încă din primele zile de viață, creierul face o ierarhie a plăcerilor, căutând să repete experiențele hipnotice, împlinitoare fără efort, fascinante fără consum de energie. Şcoala n-are nicio şansă cu un copil ale cărui ierarhii s-au stabilizat deja cu vârful satisfacției dat de tabletă. Foto - Alamy / Profimedia

Dincolo de cosmetizarea sistemului educațional, regăsită în toate discursurile oficialilor politici prezenți la festivitățile de deschidere a noului an școlar, în continuare sunt școli nepregătite să-și primească elevii, școli cu toalete în curte și vulnerabile la incendii sau alte situații neprevăzute. Foto - Inquam Photos

De fiecare dată când vedem la televizor o școală de la țară cu WC-ul în fundul curții, cu pereți scorojiți și mobilier de acum 50 de ani, dăm mărunt din buze „ntz, ntz, ntz”. De cele mai mult ori, trecem mai departe. Când copiii noștri ajung în sistem, situația ne înfurie, ne frustrează, spunem că în țara asta nu e de stat. În cele din urmă, ajungem să ne adaptăm din mers și să ne vedem de viața noastră.