Școala românească, deși ar trebui să fie primul spațiu de siguranță, a devenit un loc al performanței mecanice, unde succesul se măsoară în note, nu în caractere. Absența educației emoționale lasă copiii fără cuvinte pentru a-și exprima frustrarea, frica sau nevoia de apartenență, transformând aceste stări în pumni sau în agresiuni online.

Dacă în cazul fetelor e ok, acceptabil, să meargă la baie ”câte două”, de unde, mai târziu, și obișnuința de ”a ne pudra nasurile împreună”, în cazul băieților, schema nu mai e percepută ca o tactică de a se proteja, ci o strategie de a face ceva ”interzis”. ”Dar ce faceți voi la baie împreună?”. Pentru că ni se pare normal ca fetele să se apere una pe cealaltă, iar băieții să facă asta singuri. Dar uite că nu mereu e valabil. Foto: Inquam Photos/ George Călin

Nu se întâmplă numai în învățământ, se întâmplă peste tot (chiar și în mediul privat, să nu credeți că acolo nu se sunt incidente care se ascund/ îngroapă). (În imagine, învățătoarea copilului abuzat își ascunde fața, la vederea reporterilor /Foto: captură Observator News)

Ca inteligența verbală să se dezvolte, mintea trebuie să facă un efort dincolo de imagine sau împreună cu imaginea. În intervalul 0-5 ani, numărul de frame-uri pe secundă administrate de un joc la tabletă sau pe telefon programează creierul să simtă satisfacție și să aloce atenție numai pe frecvența înaltă a acelui tip de stimul. Încă din primele zile de viață, creierul face o ierarhie a plăcerilor, căutând să repete experiențele hipnotice, împlinitoare fără efort, fascinante fără consum de energie. Şcoala n-are nicio şansă cu un copil ale cărui ierarhii s-au stabilizat deja cu vârful satisfacției dat de tabletă. Foto - Alamy / Profimedia

Dincolo de cosmetizarea sistemului educațional, regăsită în toate discursurile oficialilor politici prezenți la festivitățile de deschidere a noului an școlar, în continuare sunt școli nepregătite să-și primească elevii, școli cu toalete în curte și vulnerabile la incendii sau alte situații neprevăzute. Foto - Inquam Photos

De fiecare dată când vedem la televizor o școală de la țară cu WC-ul în fundul curții, cu pereți scorojiți și mobilier de acum 50 de ani, dăm mărunt din buze „ntz, ntz, ntz”. De cele mai mult ori, trecem mai departe. Când copiii noștri ajung în sistem, situația ne înfurie, ne frustrează, spunem că în țara asta nu e de stat. În cele din urmă, ajungem să ne adaptăm din mers și să ne vedem de viața noastră.

Mi-am dat seama că nu o să reușesc și, cu doar două săptămâni înainte de interviu, am trimis un email către universitate, în care-i informam că trebuie să zic pas. Aia a fost tot. Îmi venea să mor de ciudă că ratam o asemenea oportunitate. M-am întrebat ani de zile după aceea cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi ajuns la Berlin.

Mircea Miclea, despre examenul de admitere la liceu: „Faci o fragmentare socială, produci și mai multă inegalitate care va avea consecințe devastatoare pentru dezvoltarea socială. În plus, este neetic, dar probabil că, întrucât președintele țării a făcut patru case din meditații, acesta o fi un argument pentru a susține industria meditațiilor.” (Foto: Inquam Photos)

Picasso, la o expoziție cu desene ale copiilor, a scris în cartea de impresii: “Eu am muncit 20 de ani ca să învăț să desenez ca ei”… Ce însușiri nu lipsesc în comunicarea copiilor cu cei din jur? Simplitatea și firescul exprimării. Foto Inquam Photos