Unde fugim de acasă? O fotografie în care am strâns tot dorul disporei românești: „Mi-e dor să fiu mică și ai mei tineri”

(Foto: Facebook/ Bianca Madalina Iancu)

Zilele astea mă obosesc în general. Sunt pline de zgomot și de repetiții la infinit fără nicio noimă, fără respect pentru trecut, fără nicio legătură cu prezentul, fără niciun fel de inovație pentru viitor. În marea de stegulețe și poze drăguțe care inundă internetul, mă scufund și caut cu disperare o bulă de aer…

Am găsit-o din întâmplare zilele trecute când am deschis pagina de Facebook și mi-a tăiat pur și simplu răsuflarea. Au trecut zile întregi până când mi-am luat inima în dinți și am contactat autoarea, întrebând-o ce anume a inspirat-o să realizeze acea poză.

Iată cuvintele ei: „M-am gândit la dorurile care mă copleșesc zi de zi, cu atât mai mult în această perioadă. Mi-e dor de casă, mi-e dor de ai mei, de rude, amici, vecini, colegi. Mi-e dor să mai fiu mică și să merg desculță în curtea bunicilor mei, să văd mâinile bătătorite, puritatea și bunătatea oamenilor de la țară.

Mi-e dor să îi aștept pe ai mei să se întoarcă de la serviciu, iar eu să îi întâmpin cu masa pusă. Mi-e dor de pregătirile din orașul meu din aceste zile: meșteșugari veniți din toate colțurile țării cu suveniruri lucrate manual, mi-e dor de zăpadă, de toate tradițiile noastre din aceste momente ale anului. Mi-e dor de cozonacul mamei, de mirosul de tochitură, de oala de lut cu sarmale, de zgomotul infernal de pocnitori, buhai și răcnete de colindători. Mi-e dor de costumele tradiționale. Mi-e dor de toate trăirile și lucrurile pe care înainte nu le apreciam la fel de mult. Mi-e dor să fiu mică și ai mei tineri.”

Ce văzusem în poză era o combinație din ce mi-a povestit. Într-un fel, asta simt și eu. Sunt acolo, îngrămădite în cuvinte, toate dorurile diasporei. Timpul de care ne agățăm cu disperare și care ne îmbătrânește părinții, îi albește, departe de noi, iremediabil.

În spatele fundei de tricolor, ne ascundem, copii, pierduți în amintirile pe care le-am îngropat în noi, atât de adânc încât am și uitat că ele sunt acolo. Dar în această perioadă a anului, e aproape imposibil să nu răbufnească… Ca lacrimile prietenei mele săptămâna trecută. „Uitasem complet de toate aceste lucruri. De portocale. Îți mai aduci aminte? Ce eveniment era când primeam o portocală la colinde? Și sunetele gloanțelor de la Revoluție...”

Pentru mine poza aceasta este enormă. Ar trebui să fie pusă în galeriile de artă, în sălile de clasă de științe politice, de sociologie. Pentru că reprezintă dorința fiecăruia dintre noi de a se ascunde și slăbiciunea fiecăruia de a se supune manipulării, propagandei. De a se lăsa orbit de un vis. Un vis pe care ni-l dorim cu toții să fie adevărat. Unde există culoare, căldură, o familie împreună, o apartenență neștirbită și nediscutabilă. 

În spatele acestui tricolor, există acasă. Și pentru noi, cei plecați… acel acasă este ultimul refugiu. Astăzi, dincolo de toate lucrurile, realizez cât de ușor le este acestor hoți să se folosească de emoția cea mai pură care există în noi. Și cât de ușor toate aceste lucruri sfinte pe care le purtăm în noi, toate amintirile și toate iubirile sunt pervertite si tăvălite prin noroi. 

Îi mulțumesc Biancăi pentru inspirație. Și sper să reușim să ne uităm dincolo de fundă. Să vedem realitatea, să știm să depănăm amintirile, să ne împăcăm cu trecutul și să trăim în prezent. Să ne îngăduim să visăm, dar mai ales să ne ajutăm unii pe ceilalți și să facem ca visele noastre să devină o realitate.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp