Când primești „acel telefon” din țară, iar la capătul celălalt al firului e doar tăcerea grea ca malul de pământ

Foto: Guliver/Getty Images

În vremea aceea, trăiam în Paris. Terminasem studiile și lucram într-o multinațională, descoperind un mod de viață cu totul altfel decât cel în care fusesem crescută. Era perioada Crăciunului și, din păcate, veștile de acasă nu erau bune deloc. Îmi amintesc de seara aceea ca prin ceață. Eram neliniștită, nu aveam stare. Ca niciodată, reușisem să vorbesc cu majoritatea prietenelor, față în față și depănam povești cu ultima dintre ele când altă prietenă mă anunță că sunt căutată la telefon. Stăteam într-un cămin de fete. Un furnicar de diversitate culturală, etnică, religioasă în care orice întrebare ai fi avut, la orice oră din zi și din noapte, primeai cel puțin trei răspunsuri inedite și alte câteva perspective complet diferite de cele la care te-ai fi așteptat.

M-am grăbit către camera mea și am preluat apelul. La celalalt fir, o voce seacă, a tatei: „Sorina… a murit mama”. Mi-am dat seama că tata vorbea de mama lui, bunica mea. Și că, în acel moment, nu era tatăl meu, ci copilul bunicii mele. Aș fi dorit să îl strâng în brațe. Nu era posibil. Nu îmi aduc aminte decât că am tăcut. Mă căutase cu disperare să mă anunțe, de vreo două ore, iar eu, în neliniștea mea, umblasem din cameră în cameră, vorbind și umplându-mi sufletul cu zgomot.

Situația era dificilă. Nu puteam merge acasă la timp pentru înmormântare. Am petrecut ziua, agățată de telefon, cu mama care mi-a povestit totul până la cel mai mic detaliu. Am cerut să se cânte o cântare pe care o învățasem cu bunica mea. Eram ca într-un vis. Cu un an în urmă, mersesem acasă cu un singur gând: să o văd pe bunica și să petrecem împreună o zi, doar noi două, așa cum era când eram mică. M-am dus acasă și i-am spus mamei ce voiam să fac și de ce. M-a privit mirată, dar a acceptat și, ca de fiecare dată când veneam cu o idee creață, m-a lăsat să fac exact cum am crezut de cuviință.

Aşa că m-am dus la bunica. Am stat împreună, în camera ei, camera în care am crescut. Am citit din Biblie, ne-am rugat, am povestit și atunci i-am spus: „eu de la matale nu plec până când nu mă binecuvântezi. Pentru că știu că e ultima oară când ne vedem”. Și bunica a plâns, dar m-a binecuvântat și după aceea, mi-a dat Biblia ei. Biblia pe care învățasem să citesc. Biblia care încă mai conținea primul semn de carte pe care îl cususem de mână la grădiniță. Am plecat de acolo cu inima împăcată. Știu că pentru ai mei, atunci a fost o ciudățenie. Dar un an mai târziu, când momentul despărțirii a venit pe neașteptate, cumva, eu aveam lucrurile puse în ordine.

La sfârșitul zilei în care a fost înmormântată bunica, am plecat în oraș. Am mers pe jos până când am găsit o florărie deschisă și am cumpărat toți trandafirii portocalii pe care i-am găsit. Am luat metroul și m-am dus pe marginea Senei. Ajunsă acolo, am coborât pe malul apei și am împrăștiat jumătate din petale, gândindu-mă ce aș putea să fac pentru ca memoria bunicii să fie respectată. Cealaltă jumătate a rămas cu mine, într-o cutiuță.

Și cu prima ocazie, am pus acele gânduri în aplicare. Căminul unde locuiam avea să organizeze o masă de Crăciun pentru cei săraci și fără adăpost. M-am oferit voluntar. Să servesc, să ajut cu pregătirile, să stau de vorbă cu oamenii, să nu se simtă singuri. În ziua aceea de Crăciun, am decis să țin post negru. Și m-am pus pe treabă. Seara începea undeva la ora 18:00 și se termina înainte de miezul nopții. Am coborât pe la ora 16:00 și am început pregătirile, mesele trebuiau așezate, puse tacâmurile etc. Am lucrat în tăcere și cu un singur gând: bunica mea era o foarte bună bucătăreasa și gazdă. Orice făceam în această zi, era făcut cu gândul la ea, cu gândul de a duce mai departe ce mă învățase și de a respecta aceste lucruri.

Sala s-a umplut rapid – erau câteva sute de oameni care veniseră din toate colțurile. Unii mai în vârstă, alții tineri, unii refugiați politic, alții de ai locului, unii cocheți, alții mirosind de la o poștă. Fiecare cu povestea lui, cu ticurile lui, cu temerile lui. S-au servit, în stil franțuzesc, entre-uri, felul unu și doi, desert, fructe și brânzeturi. De fiecare dată, alergam, împreună cu încă vreo 4-5 voluntari printre rânduri, cu 3-4 farfurii de mâncare pe brațe și numai ce terminam de dus mâncarea și o luam de la capăt, adunând farfuriile goale și pregătind următorul fel.

Erau parcă o mie de mâini cu degete lungi, fine, și pielea subțire ca o foiță de țigară, care mă apucau din când în când de cot sau de mână și mă rugau să stăm de vorbă, să le povestesc de unde sunt, ce fac și să mulțumească pentru timpul meu, pentru că „ești tânără, ai fi putut ieși la o petrecere”… Le spuneam tuturor, calm și apăsat că seara asta e pentru bunica mea. Și că fiecare din ei primea aceeași atenție pe care ea ar fi acordat-o. Seara aceea a fost pentru ei o oază de liniște. O rază de căldură într-o lume plină de griji și de incertitudini.

Pentru mine, a fost o seară de terapie. Și o seară pe care am încheiat-o cu inima împăcată și cu zâmbetul pe buze, știind că bunica plecase liniștită și că, odată, ne vom revedea. Dar până atunci, sunt o grămadă de bunici care au nevoie de timpul și atenția mea.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp