Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Unde s-a mutat Strada Speranței. Corina Chiriac: „Am cunoscut în America români care o duceau bine, dar nu erau fericiți. Mulți s-ar întoarce dacă aici ar avea drumuri ca afară și spitale fără infecții”

Corina Chiriac

Foto: Digi24

Corina Chiriac este invitata lui Claudiu Pândaru și a lui Florin Negruțiu la emisiunea de sâmbătă „În fața ta” de la Digi 24. Începând din acest weekend, emisiunea „În fața ta” își schimbă ora de difuzare, putând fi urmărită în fiecare sâmbătă și duminică, de la ora 13.30.

„- Vi se scriau scrisori la adresa Strada Speranței, la parter?”

„- Da, și pe plic poștărițele scriau: tovarășa Corina Chiriac nu locuiește pe strada Speranței și le trimiteau înapoi expeditorului”.

Corina Chiriac, interpreta care în anii 80 strălucea în România comunistă cu melodia „Strada speranței”, a vorbit în emisiunea „În fața ta” despre experiența exilului și a reîntoarcerii în țară. În 1988 a decis să rămână în Statele Unite, unde și-a reinventat viața. Artista a povestit cum a fost drumul de la starul național care era în România, la anonimitatea din Statele Unite, unde a făcut diverse job-uri, precum ghid turistic sau agent imobiliar.

Precum Corina Chiriac, mulți români au găsit „Strada Speranței” în afara României.

„- Ați mers destul, ați cântat în afara României, oamenii aceștia vor să se întoarcă acasă sau sunt pierduți pentru totdeauna?

- Mi-ați pus o întrebare grea. După spectacole facem poze (...) sunt convinsă că foarte mulți s-ar întoarce acasă dacă acasă ar fi ca afară. Cred că s-au învățat să aibă drumuri, să aibă asigurări medicale, să aibă spitale fără infecții. În primul rând, îi țin copiii acolo. Fac o școală, au prieteni, practic, cresc în acel sistem, nu îi poți dezrădăcina. Am cunoscut în America, în anii 90, o sumedenie de familii de români care se adaptaseră de nevoie, o duceau bine, dar nu erau fericiți. Toate se plătesc, ai niște avantaje materiale, dar pe toate nu le putem avea în viață.

- Acum, sunt mulți tineri care vor să plece, pentru a-și clădi o viață mai bună. Dvs, care ați avut experiența plecării, în alte timpuri, și a întorcerii, ce le transmiteți?

- Să plece întâi în vizită, pentru o lună. În paralel, să-și facă o specialitate, să-și ia o diplomă, strainatatea dă o variantă mare de a câștiga bani, ori ești instalator, care este o meserie genială, una dintre cele mai profitabile meserii, ori ai o diplomă, astăzi se poartă IT, o diplomă în ceva. Toată lumea occidentală este interesată să vadă că ai pregatire, ei știu că școala româneasca este una bună, o diplomă pe care să o echivalezi”. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Sergiu Balaban

Trăiesc în Italia de mulți ani. Eu poate nu am simțit umilințele altor români, nu am fost dat afară dintr-un magazin, nu mi s-a trântit ușa în nas, nu mi-a spus nimeni direct „pleacă de unde ai venit”. Însă au fost multe gesturi, multe propoziții spuse pe jumătate, multe zâmbete care nu erau chiar zâmbete. Lucruri mici, aparent inofensive, dar care te așază la locul tău fără să ridice tonul. foto arhiva personala a lui Sergiu Balaban

Citește mai mult

Sursa foto: Asociatia KinetoBebe

„Drepturile persoanelor cu dizabilități sunt considerate un lux pe care România nu și-l mai poate permite”, povestește cu amărăciune mama unui copil neurodivergent care de peste 20 de ani face tot ce e omenește posibil, uneori și imposibilul, pentru acești copii și aparținătorii lor.

Citește mai mult