Untold 2026. Patru zile pe an, acceptăm fără probleme că alții ascultă altă muzică, se îmbracă diferit, se comportă altfel. În rest, de ce ne este atât de greu?

Foto: Facebook Untold

Și anul acesta am fost la Untold. O experiență deosebită și plină de momente frumoase. Se scrie mult zilele acestea în media, unde haterii fac ce știu mai bine (așa e în fiecare an). Cu toate astea, aleg să prezint o perspectivă personală, dar ancorată și în psihologie.

Sunt puține locuri în care poți vedea un om îmbrăcat complet în negru, dansând lângă altul acoperit de sclipici, în timp ce cineva plânge în fața scenei, doi necunoscuți se îmbrățișează, iar câțiva metri mai încolo cineva s-a așezat pur și simplu pe jos, în mijlocul mulțimii.

Și mai surprinzător: nimănui nu i se pare ceva atât de neobișnuit. Dacă aceleași lucruri s-ar întâmpla într-o zi de joi, la ora 14:00, într-un centru comercial, probabil reacțiile celor din jur ar fi puțin diferite.

Asta mi se pare una dintre cele mai interesante părți ale festivalurilor. Nu doar muzica, artiștii sau scenele spectaculoase, ci felul în care se schimbă comportamentul nostru atunci când intrăm într-un spațiu în care regulile sociale sunt, pentru câteva zile, puțin diferite.

Poate că nu devenim alți oameni. Poate că, pentru câteva zile, ne permitem să fim mai mult din ceea ce suntem deja. Pentru câteva zile, scade volumul lui „Ce o să creadă ceilalți?”. În viața de zi cu zi, ne monitorizăm aproape permanent comportamentul: cum suntem îmbrăcați, cât de tare vorbim, cât de mult ne manifestăm emoțiile, dacă gesturile noastre sunt potrivite contextului etc.

Nu este neapărat ceva rău. Viața socială presupune reguli, limite și capacitatea de a ne adapta comportamentul. Problema apare când adaptarea se transformă într-o permanentă autocenzură. Festivalurile schimbă temporar standardul.

Poți veni îmbrăcat extravagant sau banal. Poți dansa foarte bine sau absolut dezastruos. Poți să cânți, să plângi când auzi o melodie, să stai singur, să îmbrățișezi un prieten sau să te așezi pe jos, pentru că pur și simplu asta simți că ai nevoie să faci. Nu pentru că judecata dispare complet - oamenii rămân oameni -, ci pentru că definiția comportamentului „acceptabil” devine mult mai largă. Iar odată cu ea, apare ceva de care avem surprinzător de puțin parte în viața cotidiană: permisiunea de a ne exprima fără să ne analizăm fiecare gest. Pentru câteva ore, mii de necunoscuți se transformă în „noi”.

Există și o altă senzație greu de explicat cuiva care nu a trăit-o. Ești înconjurat de zeci de mii de oameni pe care nu îi cunoști și, paradoxal, te poți simți mai conectat decât într-un oraș în care treci zilnic pe lângă aceleași fețe.

Motivul este simplu: avem un scop comun. În momentul în care mii de oameni așteaptă aceeași melodie, dansează pe același ritm sau cântă simultan același refren, pentru câteva minute, granița dintre „eu” și „ceilalți” devine mai puțin importantă.

Nu mai sunt doar eu care ascult muzica mea. Suntem noi care trăim același moment. Iar sentimentul de apartenență este una dintre nevoile psihologice fundamentale ale omului. Poate tocmai de aceea, ajungem să vorbim atât de ușor cu necunoscuții, să oferim apă, să facem loc când cineva intră în mulțime sau să dansăm împreună, fără să știm cum ne cheamă. Pentru câteva ore, avem deja ceva important în comun.

Interesant este că există loc pentru aproape toate “triburile”. La o scenă, auzi rock. La alta, muzică electronică. Mai încolo techno, artiști români, hituri vechi sau muzică pe care poate nu ai asculta-o niciodată acasă. Și fiecare scenă își formează pentru câteva ore propria comunitate. În viața cotidiană, folosim diferențele foarte ușor pentru a ne separa: generații, stiluri, valori, preferințe, statut social.

La festival, diferențele nu dispar. Doar că nu mai trebuie neapărat să concureze între ele. Nu trebuie să îți placă ceea ce ascultă omul de la scena de lângă tine, pentru a accepta că lui îi place.

Pare banal. Dar dacă ne uităm puțin la societatea din afara gardurilor festivalului, s-ar putea să nu fie chiar atât de banal. Muzica este doar o parte din ceea ce ni se întâmplă. Vedeți recentele reacții agresive, majoritatea în lipsă de cunoaștere, despre unele momente de la Untold 2026. Nu vreau să deschid o dezbatere pe această temă (sunt suficiente pe net), însă aș vrea să subliniez că e normal să fim rigizi când alții experimentează ceva ce noi nu am avut șansa sau nu ne-am dorit. Însă problema apare când blamezi și acuzi că tu deții adevărul absolut, iar modul în care unii oameni își petrec timpul liber e “inadmisibil”.

În fine, un festival bun nu se adresează doar urechilor. Lumina, bass-ul pe care îl simți fizic, dimensiunea scenei, mulțimea, imaginile, mirosurile, instalațiile, activările brandurilor, anticiparea artistului preferat și reacția simultană a miilor de oameni creează o experiență multisenzorială. Creierul nu procesează separat toate aceste lucruri. Le integrează într-o singură experiență emoțională. De aceea, este atât de greu să explici ulterior cuiva „cum a fost”. Poți spune ce melodii ai auzit. Poți arăta filmări. Poți descrie scena. Dar nu poți trimite prin WhatsApp senzația de a fi acolo.

Emoția este profund dependentă de context, iar experiența fiecăruia rămâne inevitabil subiectivă. Doi oameni pot participa la exact același concert și pot pleca acasă cu două experiențe complet diferite. Dar poate partea cea mai interesantă începe după festival.

Ar fi simplu să concluzionăm că festivalurile sunt niște lumi ideale, în care toată lumea se iubește și nimeni nu judecă pe nimeni.

Nu sunt.

Există excese, comportamente riscante, conflicte și lucruri care nu ni se potrivesc. Acceptarea nu presupune suspendarea discernământului. Faptul că intrăm într-un spațiu mai permisiv nu înseamnă că trebuie să renunțăm la valorile noastre, la credință, la limite sau la modul în care alegem să ne trăim viața. 

Un adult matur poate intra într-un mediu diferit, fără să fie obligat să devină tot ceea ce vede în jur. Poate observa. Poate experimenta. Poate alege. Și poate pleca de acolo cunoscându-se puțin mai bine.

Pentru mine, aici apare adevărata valoare psihologică a unor astfel de experiențe.

Ieșirea din zona de confort nu înseamnă neapărat să faci ceva extrem, ci uneori înseamnă doar să intri într-un mediu în care oamenii arată diferit, gândesc diferit, ascultă altceva și își exprimă emoțiile altfel decât tine. Iar atunci, eventual, să descoperi că diferența lor nu reprezintă o amenințare pentru identitatea ta.

Poate chiar invers. Poate îți oferă ocazia să vezi mai clar cine ești. Pentru că, după câteva zile în care vezi mii de oameni exprimându-se fără prea multe filtre, apare inevitabil o întrebare: dacă acolo ne este atât de ușor să acceptăm că fiecare poate fi diferit, de ce ne este atât de greu să facem același lucru luni dimineața?

Poate că festivalurile nu ne transformă în alți oameni. Poate doar creează, pentru câteva zile, un context în care ne dăm voie să fim mai puțin preocupați să părem „normali”. Și poate cea mai interesantă întrebare nu este de ce ne comportăm diferit acolo. Ci ce anume din viața de zi cu zi ne face să ne comportăm atât de diferit în rest?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp