Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Unu, doi sau trei DA?

Într-o seară, dau peste un concurs de talente la televizor, în care juriul îi transmite concurentului: Ai trei de da, mergi mai departe! Adevărul e că prestația artistului mă convinsese și pe mine și i-aș fi dat și eu foarte probabil trei da. Când spun „foarte probabil”, mă refer mai mult la formularea răspunsului meu, foarte probabil fără prepoziția de. Repetând tiparul de construcție, nu am folosit prepoziția de nici în titlul articolului. Dar este prepoziția de greșit utilizată în asemenea exprimări?

În cele ce urmează, voi discuta mai întâi formularea din titlu, pentru a ne lămuri în legătură cu (ne)folosirea prepoziției, dar și cu o altă posibilă problemă, apoi voi arăta cu câți i trebuie scrise anumite cuvinte.

În mod obișnuit, după numeralul trei nu se folosește prepoziția de: de pildă, asocierea numeralului trei cu substantivul cărți prin intermediul lui detrei de cărți – este agramaticală. În structura trei i, unde i are valoare substantivală (pentru că denumește o literă și pentru că i se subordonează numeralul cu valoare adjectivală trei), prepoziția de, la fel ca în structura anterioară, nu ar trebui utilizată. După cum se știe, se leagă de substantiv prin de numeralele începând cu douăzeci, cu excepția celor compuse cu un numeral de la unu la nouăsprezece la sfârșit: douăzeci de cărți, o sută cincizeci și cinci de cărți (dar nouăsprezece cărţi, o sută cincisprezece cărți).

Cu toate acestea, așa cum spune Mioara Avram, în Gramatica pentru toți (ediția a III-a, 2001, p. 133), se tolerează prezența prepoziției de în construcțiile formate din numerale de la doi la nouăsprezece și substantive denumind o literă, un număr (o cifră), o notă muzicală sau un cuvânt (un component al cuvântului), care este citat. Sunt acceptate deci, alături de construcțiile fără de, și cele cu de: trei (de) i, trei (de) patru, doi (de) do, doi (de) pe, doi (de) stră. În unele structuri, prepoziția de chiar ajută la înțelegerea raportului dintre numeral și următorul termen, care poate fi tot numeral (substantivizat). Astfel, asocierea trei patru ar putea crea confuzii de interpretare față de trei de patru (în exprimarea orală, o construcție ca A luat trei patru se poate interpreta ca „A luat un trei și un patru”, nu ca „A luat trei note de patru”; în scris, separarea numeralelor prin virgulă – A luat trei, patru – evidențiază prima dintre aceste interpretări). Prin analogie cu structurile cu numerale, prepoziția de se utilizează și după interogativul câți: – Cu câți de i trebuie să scriem la plural substantivul nearticulat copil? – Cu doi de i.

În privința formulării din titlul articolului, poate să mai apară întrebarea dacă numeralul de la început se scrie cu -l final sau fără (unu sau unul?). Răspunsul la această întrebare este că numeralul unu, cu valoare adjectivală în contextul din titlu, se scrie fără -l, fiind primul element dintr-o succesiune numerică. La fel se scrie în construcții care aparțin limbajului matematic, precum unu plus doi, unu ori trei, sau limbajului statistic (de unde construcțiile au fost preluate și de alte limbaje), precum unu la sută, unu la mie. Tot fără -l se utilizează atunci când reprezintă o denumire, având deci valoare substantivală: numărul unu, nota unu, ora unu sau când intră în alcătuirea numeralului cardinal: cincizeci și unu, două sute unu. Totuși, în Gramatica Academiei (Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, 2005/2008, vol. I, p. 294), se precizează că numeralul prezintă -l final în îmbinări acceptate prin tradiție ca unul și unul, de unul singur, toți până la unul.

Numeralul unu trebuie deosebit de pronumele nehotărât unul, cu -l final, dintr-un exemplu precum Unul vine, altul pleacă. Nepronunțarea lui -l din structura pronumelui se marchează grafic prin apostrof: Unu’ vine, altu’ pleacă. În afara unor contexte clare precum cele menționate mai sus, în altele, distincția dintre forma numeralului și cea a pronumelui nu se realizează întotdeauna. Următoarele citate din Gramatica Academiei, în care se utilizează unul în relație cu un numeral sau ca element component al numeralului distributiv, arată că opoziția formală dintre numeral și pronume nu este tranşantă și, implicit, că numeralul poate avea finala -l: „Un număr restrâns de substantive admit numai unul dintre cele patru tipuri de contexte adjectivale” (p. 64), „Participantul «principal» al acţiunii, evenimentului sau stării poate fi identic cu unul din cei doi poli ai comunicării” (p. 474), „Numeralele distributive se declină după aceleași reguli ca numeralele cardinale, atât în ce privește genul: câte unul/câte una […], cât și cazul” (p. 319).

Cuvinte

„Atât substantivele, cât și adjectivele își atașează la masculin plural terminația -i: munţi frumoși, politicieni adevărați. Articulate hotărât, acestea au terminația -ii: munţii frumoși, politicienii adevărați; frumoșii munţi, adevărații politicieni”.

Propun câteva cuvinte din clasa substantivului și a adjectivului, care se scriu la plural cu unu, cu doi sau cu trei i în funcție de finala radicalului (obținut prin înlăturarea terminației de singular/plural) și de forma articulată ori nearticulată cu articol hotărât.

Atât substantivele, cât și adjectivele își atașează la masculin plural terminația -i: munţi frumoși, politicieni adevărați. Articulate hotărât, acestea au terminația -ii: munţii frumoși, politicienii adevărați; frumoșii munţi, adevărații politicieni.

Probleme de scriere ridică unele substantive și adjective al căror radical prezintă anumite particularități fonetice. Se impun atenției două situații.

(i) Substantivele și adjectivele masculine în -iu, unde -i este finala radicalului, iar -u, terminația de singular, se scriu la plural cu doi i și, când sunt articulate hotărât, cu trei i.

Astfel, substantive precum cafegiu, macaragiu, parcagiu se scriu cu doi i la plural (acești cafegii/macaragii/parcagii), dar cu trei la plural, formă articulată hotărât (cafegiii/macaragiii/parcagiii aceștia). Asemenea substantive nu se scriu niciodată cu un singur i la sfârșit, pentru că un i aparține radicalului (cafegiu, macaragiu, parcagiu), al doilea este terminația de plural, care înlocuiește terminația de singular -u (cafegii, macaragii, parcagii), iar al treilea este articolul hotărât (cafegiii, macaragiii, parcagiii).

Aceleași reguli ortografice se aplică în cazul unor adjective care au un i în radical, ca ageamiu, auriu și propriu. Acestea prezintă doi i la plural, formă nearticulată (politicieni ageamii, butoni aurii, clienți proprii), dar trei i la plural, formă articulată, în condițiile în care precedă substantivul (ageamiii politicieni, auriii butoni, propriii clienți).

(ii) Substantivele și adjectivele masculine cu radical terminat în grupul [consoană + r sau l] se scriu la plural cu un i, care substituie terminația de singular -u: un arbitru – doi arbitri, alt ministru – alți miniștri; acest ochi albastru – acești ochi albaştri, un angajat simplu – niște angajați simpli. La plural articulat hotărât, aceste cuvinte se scriu cu doi i, ca în: toți arbitrii, miniștrii țării; albaştrii ochi ai tânărului, toți simplii angajați. Deseori, substantivul și adjectivul cu această particularitate a radicalului se scriu greșit cu -ii în loc de -i când sunt nearticulate, întrucât forma nearticulată (cu -i silabic) și cea articulată (cu -ii) se pronunță la fel. Se înregistrează însă și greșeala care constă în scrierea cu -i în loc de -ii în contexte unde se impune articularea, fapt explicabil prin hipercorectitudine, ca în exemplul: Directorii și toți simpli angajați erau mândri de rezultatele obținute. Hipercorectitudinea rezultă din teama de a nu greși, teamă care se asociază cu necunoașterea suficientă a regulilor ortografice (spre deosebire de adjectivul mândru, adjectivul simplu este articulat în exemplul dat, de aceea se scrie la plural cu doi i).

Pentru a evita greșelile ce pot apărea în ambele situații expuse mai sus, testul cel mai simplu este înlocuirea substantivului sau a adjectivului din cele două categorii cu un substantiv ori cu un adjectiv fără particularitățile fonetice menționate ale radicalului. Așadar, la radical, indiferent de finala sa, se adaugă un i, marcă a pluralului, și alt i, articolul hotărât, cerut în anumite contexte. Compară, de pildă, construcțiile scrise corect: clienții pretențioși – clienții proprii, pretențioșii clienți – propriii clienți; doi fotbaliști – doi arbitri, toți fotbaliștii – toți arbitrii.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Complicata mai e limba romana! Plina de exceptii si neregularitati. E "foarte logica" o regula de genul "mai putini sau egali cu nouasprezece". Radeam inainte de cei care spuneau ceva de genul "este doar doi elevi..." si le spuneam: "e corect, sunt mai putini de cincizeci". Noi credeam ca glumim, dar iata ca Academia are reguli din acestea... Si mai avem si alte curiozitati si exceptii... De exemplu un strain se mira de ce poti spune "mi-e sete", sau "mi-e somn", dar nu si "mi-e oboseala"... Aici care mai este regula?
    • Like 0
  • Timpul trece.Eu am mai uitat cum se scrie corect iar acest articol este binevenit si necesar .
    • Like 2


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult