Eram prin clasa a șasea, când profa de română ne spunea o chestie pe care n-aveam s-o uit niciodată: ”Când țipăm nu ne aude nimeni, iar când suntem furioși suntem slabi. Cine vorbește încet și își păstrează cumpătul câștigă orice conflict.”
Sigur, se întâmpla în contextul în care, adesea, ne contraziceam la clasă pe anumite teme și toți simțeam nevoia să ne spunem părerea în același timp. Și, ca să fim auziți, de obicei, vorbeam cu toții mai tare decât ceilalți, astfel că întreaga clasă avea aspectul unui stup de albine deranjat de vreun prădător.
Anii au trecut și viața m-a mai pus în contexte în care voiam să mă aud vorbind în mulțime. Și, deși tentația de a mai striga pentru a mă face auzită, mereu a existat în mintea mea vocea profei de română, care îmi spunea că da, pot să țip, dacă asta simt, dar conștientă de faptul că tonul ridicat e cel mai garantează eșecul în orice confruntare.
De câteva luni, privesc cu interes tot ce se întâmplă în mediul online: revărsarea de ură, tonurile ridicate, vorbitul simultan, reflexul de a ne lovi unii pe alții. Și am în minte același gând: ”Dacă toată lumea țipă, cine câștigă la final?”
Probabil cel care tace, ascultă larma și învață ceva din ea.
Aud pe mulți în aceste zile spunând că libertatea de exprimare ne-a fost suprimată. Că nu mai avem dreptul să spunem ce vrem, de grija unei cancelări eventuale, de care se tem, în egală măsură, influencerii și oamenii normali la cap. Și mă uit la oamenii ăștia care spun că nu au libertate de exprimare, deși urlă pe toate platformele cu aceeași energie, deși scrie toată lumea orice dorește, înjurând sfinții și dumnezeii de toate culorile, mamele și copiii, proiectând ura în toate direcțiile, fără limite. Și îmi amintesc că îmi spunea mama că pe vremea ”aia” (că la noi în casă numele lui Ceaușescu și al regimului său nu s-a mai spus niciodată după 90) nu puteai să faci nici măcar o glumiță despre șeful statului, că ajungeai prin vreun subsol să dai socoteală.
De fapt, niciodată în istoria noastră, n-a mai fost atâta libertate de exprimare ca acum. Și o au toți, de la cel mai amărât bețivan al satului la academician. Toți pot spune orice, oriunde și oricât. Și tocmai pentru că toată lumea poate, toată lumea strigă. Și fiecare cuvânt, fie al bețivanului satului, fie al academicianului, naște reacții. Iar toate se aud aproape la fel de tare.
Societatea de azi seamănă foarte bine cu clasa mea de atunci, din clasa a șasea. În care fiecare dintre noi avea ceva de spus și, ca să se asigure că toată lumea aude, încerca să țipe mai tare decât toți ceilalți. Și nu se mai înțelegea nimic.
Dar noi, atunci, în mod aproape miraculos, am auzit vocea caldă și temperată a profei de română, care ne-a spus că dreptatea nu e, de obicei, de partea celui care strigă. Și nici victoria. Și, ca prin farmec, pentru câteva minute, în clasă s-a făcut liniște. Iar noi, care ne contraziceam până atunci de minute bune, ne-am privit zâmbind unii pe alții. Chiar copii fiind, am înțeles că ne plăcea subiectul dezbaterii la fel de mult, dar ne puteam exprima și ridicând, în mod civilizat, mâna. Și cred, cu mintea de azi, că aceea a fost poate cea mai bună lecție de dialog social pe care am primit-o vreodată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.