Foto: Profimedia Images
Trecerea oamenilor prin viață, prin mai buna vecinătate a morții, e un spectacol. În eternitate spectacolul nu s-ar bucura de aplauze, dar pe tăișul, uneori dulce, alteori amar, al timpului, gongul ne surprinde tocmai prin sfidarea gravitației, dintr-un punct de echilibru mai mult decât precar. În fiecare dintre noi există o pană de exhibiționism, un inc de solist și cu cât ne împotrivim mai mult, de drag de fațadă, cu atât ne facem mai mult de râs.
La apariția telefonului mobil, fotografiile cu morți, mai ales cu cei atinși de celebritate, au pus pe jar mai ales partea de film mut a distribuției. Acelora le-a plăcut să arate întotdeauna bine, dezvoltând un fel de snobism artistic.
Fotografiile cu morți nu sunt însă vreo noutate. În secolul al nouăsprezecelea pictura ajunsese să fie fascinată de chipul morții, ortul odihnindu-se nu în mâna popii, ci mai degrabă în buzunarul, în general jerpelit, al unor artiști precum Manet.
Aparatul de fotografiat a dat însă ocazia și familiilor fără rampă de afirmare să-și creeze propriul spectacol. Fără internet. Fotografiile cu morți deveniseră o modă. Morții, în special copiii, care erau mai ușor de pus în scenă, erau ferchezuiți și puși în ipostaze nefirești pentru un mort, de multe ori cu ochii deschiși. Familia se îmbrăca ca de mers la biserică, fotograful se ocupa un pic și de scenografie, regia fiind asigurată de colaborarea dintre fotograf și familie, iar mortului i se conferea rolul principal.
Fotografiile încărcate pe arhivele de pe internet dovedesc multă imaginație și luarea lucrurilor în serios.
Pe atunci, țăranii români optau pentru bocitoare. Dar fotografiile cu morți au ajuns și în România. În adolescență am avut ocazia să vizitez familii care aveau albume de fotografii și de vii, și de morți. A mai existat însă un tip de fotografie care nu ar fi servit unor reviste precum Vogue, în care se sărbătorea nu mortul, ci lipsa mortului. Acel gen de fotografie a fost foarte popular în timpul războaielor. Familia făcea poză doar cu coșciugul sau se lăsa un loc liber, acolo unde ar fi trebuit să stea mortul.
Ca să mai înseninez un pic povestirea, să nu care cumva să vă apucați să vă săpați singuri groapa, vă atrag atenția și asupra nunților și a botezurilor, care au trecut de la fotografie, la spectacole grandioase de teatru. Am văzut porci triați la abator, plimbați pe străzi alături de cotețul de găini și rochia de mireasă, care părea mai degrabă husă de pus pe casă. Am văzut însă și rochii de mireasă făcute din câteva ațe. Nu mai vorbesc de copii așteptând picătura de apă, îmbrăcați ca pentru o reprezentație cu Hamlet! Lăsată fără lesă, latura artistică s-ar putea spune că pe unii îi căpiază. Dar… fiecare spectator plătește bilet pentru spectacolul pe care și l-a ales.
Nimic din toate acestea, însă, nu m-au pregătit pentru ieșirea din scenă a unui prieten, un bărbat cu o viață destul de aventuroasă, cu simțul umorului, dar și cu un oarecare simț al onoarei. Prietenul meu englez, opozant al monarhiei, se mulțumea să critice și primarul laburist, și guvernul conservator. În tinerețe fusese cadru militar, dar disperarea unor suferințe medicale îl alungase în civilie. Nici măcar nu eram suporteri ai aceleași echipe de fotbal, dar prietenia noastră, de factură britanică, câtuși de puțin exaltată, ne-a purtat conversația prin ceva cărți și pagini de ziare. Slujba de înmormântare a avut loc la capela crematoriului, britanicii fiind mai entuziasmați de partea cu cenușă decât de cea din lut.
Pe invitație eram atenționați să nu aducem jerbe de flori pentru că casele de bătrâni din jur arătau deja ca niște sere. Familia se așezase în primele rânduri de bănci. Eu și fiul meu am ales niște locuri mai în spate. Sicriul fusese ridicat deja pe năsălia bandă rulantă, gata să dea piept cu flăcările de transport în comun.
Fostul meu soț mi-a povestit odată pățania unui prieten a cărui soție avea o școală de dresaj de cai. Un cal îi fusese atât de drag încât a hotărât să-i păstreze cenușa, lângă urna de unde încă îi mai veghea mama soacră. Nici Beckett nu ar fi putut să le aranjeze mai frumos. Cadavrul calului a fost trimis la incinerare, cu plată în avans pentru returnarea cenușii. Într-o dimineață s-au trezit cu bătăi puternice la ușă. Curierul, nervos și transpirat, i-a invitat să-și ia singuri pachetul din camionetă, pentru că era aproape imposibil de urnit. După ce, cu chiu cu vai, prietenul soțului meu și nevasta au reușit să tragă pachetul în curte, s-au pus pe bocit. Ce aveau să facă cu atâtea kilograme de cenușă, ei se așteptaseră la niște simbolice sute de grame?! Cei de la crematoriu consideraseră probabil că o dragoste atât de mare merita curățenie generală în furnal. Au umplut ceva urne cu cenușa bidiviului, urne ținute pe după uși, ca să nu se lovească de perete, și au hotărât să arunce restul de cenușă la marginea râului din apropiere. Dar vântul, soi rău, le-a întors parte din cenușă pe față și pe haine. Nimeni nu a mai iubit un cal atât de mult, cred că nici Ștefan cel Mare!
Să mă întorc la povestea prietenului meu, care era încă în așteptare. Se declarase liber cugetător și filosof ateist așa că m-a mirat un pic prezența doamnei reverend, o doamnă elegantă, cu pantofi cu toc cui și geantă de firmă. Discursul în sine a fost un amestec de budism, brahmanism, Schopenhauer și Hallelujah! Mortul asculta fericit. La venire ni se înmânaseră niște fluturași cu fotografia viului care acum zăcea mort, în sicriu închis și sigilat, un pic de CV, o poezie scrisă de una din nepoate și câteva citate din morți deveniți deja clasici. Deși avea trei copii, toți pe la casele lor, lăsase, prin testament, organizarea înmormântării pe umerii celui mai bun prieten și vecin, asistent medical, care îl ajutase să treacă mai ușor peste ultimele luni de suferință. Domnul în cauză a venit însoțit de papucii de casă ai mortului și ne-a povestit cât de dragi i-au fost, preferându-i tuturor pantofilor sport de mare firmă, poate și datorită monturilor. A urmat nepoata care scrisese poezia. Când s-a ridicat s-o recite, rochia foarte scurtă s-a răzvrătit un pic, așa că a trebuit să-i acopăr fiului meu ochii, ca în copilărie, altfel ar fi văzut și ce nu era de văzut. Partea feminină a familiei era îmbrăcată ca de cocktail.
Cel puțin melodia de fond și-a ales-o singur. La plecare l-am salutat militărește, chiar și fără chipiu, scandalizând-o pe doamna reverend, deși slujba dumneaei fusese cu mult mai fantezistă. Prietenul organizator mi-a sărit în ajutor, spunându-mi că fusesem invitată la petrecere. Așa se explicau toaletele!
Pomana, un termen pe care englezii îl trec la charity, avea loc în casa prietenului cel mai bun, care împărțea vila cu alți doi asistenți medicali, colegi de serviciu, și doi câini imenși, pentru care se montase un gărduleț, care nu i-a oprit, însă, să socializeze cu invitații. Mi s-a spus că mortul obișnuia să vină să joace cărți în casa prietenilor, pe bani, că nu prea câștiga, dar era de neegalat la glume și propuneri muzicale. Masa era plină cu tot felul de bunătăți, dar se părea că aveam aceleași gusturi nu doar cu câinii gazdelor, dar și cu cei ai unora dintre musafiri, așa că m-am abținut. Când toată lumea a început să discute despre politică, am ieșit în grădină. O grădină ascunsă de casele din împrejurimi de un gard viu înalt, cu brațe puternice.
Neașteptat, aerul era cald, umed, sufocant, ca de junglă. Plantele erau frumoase, dar înghesuite unele în altele. Aleea era foarte îngustă, străjuită de o colivie cu papagali, și ducea la un havuz improvizat, fără pești.
Prietenul cel mai bun m-a prins din urmă, spunându-mi că, deși testase apa și adusese și specialiști, peștii exotici nu se puteau adapta. Mi-a mai spus că sperase să mă cunoască, deși, înainte de a-și da duhul, mortul îi spusese că nu mă țineam de prostii. Petrecerea continua nestingherită, dar eu mai aveam și alte treburi, așa că mi-am luat rămas bun și aș fi scăpat dacă mama de nouăzeci de ani a unuia dintre prietenii mortului nu mi-ar fi ținut calea cu o cutie elegantă, plină cu bunătățuri ca acelea de pe masa lungă, ca de palat. Fiului meu, pe atunci încă minor, i-a strecurat o cutie de bere în buzunarul hainei.
După ce am ieșit la aer curat, am căutat din ochi o bancă, nu să jefuiesc, ci să mă așez. Dacă aș mai fi fumat, aș fi fumat o țigară; în lipsă, îmi rămăsese doar să-mi proptesc bărbia în palmă și să mă odihnesc un pic. Fiu-meu a așteptat cât a așteptat, dar acasă îl așteptau și pe el niște prieteni și o minge de fotbal:
- De ce așteptăm? Crezi că se întoarce?
L-am luat de guler și ne-am grăbit către stația de autobuz. Mi-am scuipat în sân de atâta indignare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.