Foto: Guliver Getty Images
Am emigrat, nu pentru că îmi doream o viaţă mai bună ci, prozaic, pentru că m-am măritat. Numai unul dinafara ţării a avut curajul să mă ceară. Am ajuns în Marea Britanie, ţara mea vitregă, într-o miercuri. Până sâmbătă a plouat continuu. Era octombrie, în plin sezon de inimă albastră. Cât alesul meu îşi vedea de serviciu, soacră-mea vedea de mine.
Fusese profesoară de limba engleză şi matematică. Abia după ce a murit aveam să aflu că a predat şi teatru. Era convinsă că nu i-am luat copilul pentru bani şi că am de gând să-mi caut un job. Nu aveam să găsesc, răspundea tot ea.
Venisem doar cu 30-40 de cuvinte englezeşti în buzunar, ştiam ceva franceză şi germană, dar nu mă ajuta la nimic. Englezii asta vorbesc - engleza.
Soacră-mea - femeie cumsecade, mi-a făcut cadou 6 volume cu gramatica limbii. În jur de 7 kilograme, cu tot cu coperţile de carton. Dacă mă lăsa să stau acasă, azi n-ar fi fost tot în ţiplă. A început să-mi caute nişte oportunităţi de voluntariat, prin fundaţiile unor prietene. Aveam nevoie de referinţe, de o istorie.
Duminică, mă apucă pandaliile. De la ploaie, de la prea mult bine, nu ştiu. Soţul mă scoate la cumpărături, femeilor le face bine o tabletă de ciocolată, un tort, o sticlă de vin. La intrarea în supermarket ne împiedicăm de un grup de fete tinere, gureşe şi zâmbăreţe. Întreb dacă e vreo tombolă, poate câştig un Aston Martin. Soţul meu nou-nouţ râde. Fetele completează formulare de angajare, sunt probabil studente şi au nevoie de bani de buzunar dintr-un part-time.
„Avem un post... la măcelărie”
Dau din coate. Vreau şi eu. Completez formularul, cumpăr 6 cutii de îngheţată de ciocolată americană, cu de toate şi marţi primesc înştiinţare că miercuri sunt aşteptată la un interviu. Directoarea de personal mă place, nu ştiu multe cuvinte, dar le folosesc pe un ton glumeţ. Îmi spune că mă angajează oricum, dar are un post vacant, la măcelărie, pe care nu-l vrea nimeni. Muncă multă şi frig.
Englezii sunt subtili când vor să le iei job-urile, de-aia mofturile lor de la Brexit nu m-au convins. Succesul mă năuceşte, nu am timp să regret ca n-am apucat să văd frumuseţile noii patrii, după cum mi s-a promis, ca lună de miere. Pe soacră-mea am pus-o pe gânduri. La măcelărie încerc să intru în vorbă cu ceilalţi. Sunt apostrofată că la serviciu muncim, nu vorbim (unde auzisem eu ceva şi mai şi?), pentru asta aveam pauze de masă. Scade productivitatea muncii. În incintă se aude musca, chiar şi când îşi dă sfârşitul în capcanele electrice de pe pereţi. În pauză aflu că nu mă vor, vin din Est. Au mai avut o slovenă (răsuflu oarecum uşurată), dar nu se ţinea de treabă. Căuta un soţ bogat. Le spun că-s măritată. Femeile mă privesc cu dispreţ. Nu erau destule urâte pe-acolo, de ce a trebuit să aducă una din altă parte? Mi se dau cele mai sisifice munci şi cele mai imposibile ore. Ca să scape de mine. Habar nu aveau de ce e în stare o moldoveancă ce e călcată pe bătături!
Într-o seară, în timp ce terminam curăţenia, directorul general intră la măcelărie şi mă întreabă dacă e vreun măcelar pe tură. Eu sunt orice, numai măcelar calificat nu. Dă telefoane pe la toate magazinele surori din zonă, să împrumute unul. După vreo 8 telefoane îl bat pe umăr şi-l întreb despre ce e vorba. Un client, care îşi serba ziua discret, s-a trezit cu o grămadă de oaspeţi, în ultimul moment, şi are nevoie de carne, să îndoape grătarul. Pot foarte bine să-l ajut eu, în fond acasă asta fac la bucătărie.
Toată treaba a constat în tăierea unui muşchi de vită în felii de 2 cm şi recomandări pentru alte produse. Conform contractului puteam să refuz, nu eram plătită pentru aşa ceva, nu pentru că mi-aş fi tăiat degetele, deşi nu de proşti duce lipsă lumea, departamentul era dotat cu mănuşi din zale metalică, tocmai pentru cei cu calificarea subţire. Clientul a lăsat în contul măcelariei puţin peste 200 de lire.
Încep să am un program mai flexibil şi toată lumea mă ajută la curăţenie. Într-o sâmbătă dimineaţa, magazinul e sub asediu. E cea mai aglomerată zi a săptămânii şi e şi destul de aproape de Crăciun.
Cineva scapă pe jos o cutie de iaurt. Aranjam nişte tăviţe cu carne pe rafturi când îl văd pe directorul general, înarmat cu găleată şi mop, mătură şi făraş, apucându-se dezinvolt de treabă. Parcă nu se cădea, la cum era îmbrăcat. Mă ofer să-i iau locul. Îmi spune că el oricum nu se pricepe mai bine la ce facem noi, aşa că să-mi văd de treabă, magazinul are nevoie de mine. Curăţă după cum scrie la carte, cu semne de atenţionare a cumpărătorilor bine plasate, impecabil. Directoarea de personal îmi face cu ochiul, are mâinile pudrate cu făină, umple rafturile cu marfă. Când e aglomeraţie, toată lumea din birouri coboară să ajute în magazin. Muncă necalificată, pentru a lăsa profesioniştii să facă ce ştiu ei mai bine. Chiar şi contabilele.
„Dacă tot stai 8-10 ore la serviciu, de ce ţi-ai bate joc de timpul tău stând degeaba?"
Aceasta a fost prima mea lecţie majoră în hulitul Occident. Şi e legată de Muncă. Munca precum un prieten, şi nu ca duşman. „Dacă tot stai 8-10 ore la serviciu, de ce ţi-ai bate joc de timpul tău stând degeaba?", aşa mi-a spus măcelarul-şef.
Nu eram lăsaţi să lucrăm peste program, dar eram plătiţi mai bine dacă acceptam să lucrăm în weekend (trebuia să semnăm că suntem de acord!). Angajatorul ne încuraja să dăm maximum în orele stabilite.
Directorul englez a ridicat ştacheta foarte sus, dacă el putea face orice, atunci puteam şi noi. Şi în Marea Britanie diferenţa dintre salariul de director şi cel de simplu angajat e foarte mare, dar mi-a plăcut cum şi l-a justificat.
Şi România poate, dacă vrea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si inca ceva, plantele nu sunt vii?
Şi în România muncim. Nu stăm cu toţii la soare aşteptând să ne pice. Faptul că asta era atitudinea ta când erai în ţară denotă o latură personală a ta, nu a unei ţări. Că-ţi spune englezu' să nu freci menta... Ce te aşteptai, să-ţi spună să o freci? Şi românul îţi spune să te mişti mai cu talent dacă te vede că stai degeaba când ai o treabă de făcut.
Şi în România eşti plătit dublu dacă munceşti în week-end. Că oi fi muncit tu la negru şi nu se respecta Codul Muncii, iar, e o chestie personală.
Mai toţi care plecaţi din România ca să vă căsătoriţi, nu plecaţi pentru că sunteţi extraordinar de educaţi şi profesionişti şi nu mai aveţi ce face aici. Găsiţi suflet pereche cu bani care vă ia să vă întreţină şi aia e. Trăieşte singură din salariul tău de ajutor de măcelar în UK şi să vedem dacă îţi ajunge de mai mult parizer decât dacă ai fi în România.
@Republica - Promovaţi oamenii care chiar se duc acolo să facă o profesie dacă vreţi, pe barba lor, nu toţi căpşunarii care şi-au găsit prost cu bani. Alea sunt succese. Aşa, poveşti cu Maria care a plecat de la coada vacii şi a descoperit Wi-Fi-ul în Marea Britanie sunt banale şi chiar absurde.