Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Tata, român, a dus o viaţă modestă, dar a fost îngropat cu fala unui împărat. Soacră-mea, englezoaică, a dus o viaţă îndestulată, dar a trecut de partea cealaltă ca un sărac

Înmormântare

Foto: Guliver Getty Images

Când tata s-a cunoscut cu soacră-mea, s-au plăcut imediat, fără să înţeleagă vreunul vreun cuvânt. Tata ştia să zică „Trăiască poporul!" în limba rusă, soacră-mea ştia să întrebe „Unde găsim cel mai scump restaurant din oraş?", în spaniolă.

Mai întâi s-a îmbolnăvit tata, i-au găsit cancer. A început să se teamă de moarte, în loc să lupte, s-a irosit. Soacră-mea m-a anunţat că ea are de gând să trăiască până la 100 de ani. Asta mi-a mai luat din durere, aveam timp berechet să mă indignez. Chiar şi atunci când o dobora vreo boală, soacră-mea îşi făcea planuri cincinale, făcând abstracţie că le semna de pe un pat de spital.

Renunţa greu, englezii sunt până la măduva spinării un neam de războinici. Noi, doar apărătorii patriei. Când era gata să împlinească 90 de ani, m-a chemat la şedinţă, cu două zile înainte.

De ziua ei avea de gând să petreacă cu „copii de aceeaşi vârstă”. Îi pregătisem un tort. Singurul lucru gătit de mine care îi plăcea era tortul diplomat, dar se dădea în vânt după gogoşarii cu sos de oţet şi muştar ai maică-mii şi sucul de vişine. În Anglia nu găseşti gogoşari şi vişine. După ce a trimis băieţii la bucătărie, să-l porţioneze, a devenit brusc serioasă. 90 de ani îi erau de ajuns, trăise şi bine, şi rău, îşi împlinise din visuri, nu-i mai rămăsese nimic de făcut. Se plictisea. Vederea aproape că o lăsase de tot. I-am strâns mâna şi am lipit-o de obraz, să nu am loc de lacrimi. 

A murit la spital. De la o pneumonie. Răcise şi refuzase să se trateze, ceruse în scris ca orice s-ar întâmpla să nu fie resuscitată. Doctorul o vizita la fiecare câteva ore, reamintindu-i că putea fi tratată. S-a stins demn, repede, a rugat asistenta s-o strângă de mână.

Tata a fost dus la groapă cu alai, după ce s-a strigat catalogul pomenilor. Şi eu, şi el le învinuiam de ipocrizie. Cum poţi să te temi de mânia lui Dumnezeu, dar să dai de pomană doar neamurilor şi prietenilor? Rar apucă câte un sărac ceva, de obicei de mâncare. În rest: pături, plapume, oale, tigăi, am auzit că unii au trecut şi aragazul peste groapă. Paradă de colaci şi prosoape chinezeşti.

Cică Dumnezeu ar fi adept al risipei, a dat dezlegare la tone de peşte şi a transformat atâta amar de apă în vin... Cavouri cu televizoare, grătare în cimitir la aniversări. E atâta fală în cimitirele româneşti, de zici că toţi au murit cu puşca-n mână. A urmat masa de la restaurant, prilej de amintiri cu răposatul. Tata ar fi râs de propria înmormântare. Şi pentru asta n-am să mă împotmolesc în prea multă ironie.

Soacră-mea, după o pildă scurtă, citită de un pastor cu alură de scientolog, a fost trimisă direct la crematoriu. Florile au fost duse la o casă de bătrâni. Îşi plănuise şi plătise în avans pentru propria înmormântare. În loc de lacrimi sau coroane, ceruse donaţii simbolice pentru fundaţiile de care se ataşase. Parte din rude se învoiseră de la serviciu, aşa că s-a renunţat la cafeaua de după.

Soacră-mea ne lăsase o ladă de şampanie scumpă, să luăm câte o sticlă la pachet. Nu a plătit nici măcar pentru o plăcuţă de marmură pe care să i se odihnească numele, sub un boboc de trandafir. Cenuşa i-a fost aruncată în cele patru zări.

Tata a dus o viaţă modestă, dar a fost îngropat cu fala unui împărat. Soacră-mea a dus o viaţă preponderent îndestulată, dar a trecut de partea cealaltă ca un sărac. Niciun preot, personaj din poveste, nu a avut de suferit. Banii nu plâng, iar cei cheltuiţi în estul Europei ar fi putut împlini cuiva un vis.

(Foto Guliver/Getty Images)

P.S. Nu pot să închei fără să istorisesc o întâmplare cu aer de Amsterdam. Un prieten al soţului meu de atunci s-a îndrăgostit şi căsătorit cu o frumoasă doamnă din Olanda. Doamnă care avea o pasiune pentru cai. Au cumpărat o fermă, unde pe lângă caii folosiţi la lecţiile de echitaţie pentru copiii din împrejurimi, erau aduşi şi salvaţi cai bătrâni sau neglijaţi, din zonă.

Preferatul ei a fost Vifor, până a pus Sfântul Petru şaua pe el. La câteva săptămâni le-a fost livrat coletul cu cenuşă la poartă. Câteva zeci de kilograme. Au trebuit să ceară ajutorul vecinilor, ca să-l urnească. Prietenul soţului meu a propus să i se asigure odihna veşnică în grajd, dar doamna soţie nici nu a vrut să audă. A cumpărat un raft întreg de urne şi l-a distribuit ca pe icoane, în toată casa. Morala e după uşa de la baie, unde mama dânsei, într-o urnă cu monogramă, veghează să nu se trântească clanţa de perete.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Fii-miu traieste de cativa ani(6) in Haarlem, Tarile de jos.Dupa un an de locuit cu chirie si-a cumparat casa(ipoteca) in oras, la 20 de minute de centru.Zonei ii spune Julianapark.In apropierea casei, ma rog ii desparte soseaua principala este un cimitir care seamana cu un parc.L-am intrebat pe fiul meu daca nu-l deranjeaza sa fie in apropierea unui cimitir.Imi imaginam coloane de oameni cu coroane, masina mortuara in fata, jale......Mi-a spus ca totul este foarte decent, nu a vazut si nu a auzit nimic.Razand mi-a spus ca poate-i baga prin ''spate''.Ne-am hlizit noi un pic dupa care a devenit serios si mi-a spus ca in Olanda oamenii nu-i deranjeaza pe ceilalti cu durerea lor.Totul se petrece discret, suferinta se petrece la tine acasa nu in vazul lumii.Foarte bun articolul doamnei Widocks.Si pe mine ma bate gandul sa inchei cu viata in stilul soacrei dumneaiei.Nu-mi place circul care se face la noi.

    • Like 0
  • Oltenii sunt campioni la "pomeni"
    Putini sunt aceia care inteleg sensul adevărat al acestei practici
    Pentru ei pomana, parastasul, este motiv de lauda în faţa oamenilor si dacă le spui ce înseamnă cu adevărat a face pomană se simt atacati şi jigniţi
    • Like 1
  • In Moldova sare gura lumii daca nu dam de pomana suficient de mult! Avui o matusa ce la inmormantarea altei matushi a comentat ca s-au dat prosoape nu suficient de mari!
    • Like 3
  • Excepțional text!
    • Like 3
  • E aiurea ca (probabil din invidie) nu facem mare lucru pentru persoanele grozave din jurul nostru in timpul vietii, iar dupa ce mor (cand nu ne mai pot eclipsa) facem inmormantari de imparati, recunoastem cat de cat valoarea lor.
    • Like 1
  • O înmormântare la noi în România e mai tare decât o nunta.Depinde cine e mortu' !
    • Like 2
  • de ce zici ca aia a murit ca o saraca? pt ca nu a organizat un circ tziganesc made in rromania??? si cu ce il incalzea pe tatal dumitale ca a fost ingropat ca un imparat??? pina la urma nu e o intrecere din care matale sa te simti superioara...
    • Like 5
    • @ Chris Kay
      Ana Gia Ana Gia check icon
      Cred ca nu ai inteles nimic din articolul asta…
      • Like 3
    • @ Ana Gia
      Și cred la fel
      • Like 1
    • @ Ana Gia
      Eh,eternul și fascinantul analfabetism funcțional...Nimic nou.
      • Like 1
  • check icon
    Un articol cu multă înțelepciune în el, pe lângă dozele de umor obișnuite.
    Noi românii chiar am avea ce învăța din această poveste - înmormântările din Moldova cel puțin, depășesc orice imaginație, au o iraționalitate cu mult dincolo de normal!
    Liliana, de curiozitate: în Anglia se primește o sumă pentru înmormântare, din asigurările sociale? Aici în România, familia primește 2700 lei, la 24 de ore după ce ai prezentat actul de identitate și de deces la Casa de Pensii.
    • Like 5
    • @
      check icon
      Oltenii sunt şi mai inventivi. Îşi fac pomenile din timpul vieţii, nu se lasă pe mâna urmaşilor. :)) Când am aflat asta, îmi venea să mă crucesc şi, tot odată, să mă tăvălesc de râs... le-am făcut pe amândouă! :))
      • Like 4
    • @
      Ma simt oarecum" vizata"... Mama mea a cheltuit in 1976 o suma colosala cu aceasta pomana "sarindar", urmat dupa multi ani de convertirea ei la un alt cult crestin" Evanghesti"...asta ca semn de regret si revelatie ca obieceiurile ortodoxe nu sunt altceva decat o mare greseala
      • Like 2
  • Cool
    • Like 0
  • check icon
    Apreciez umorul bucovinoenglezesc! :)) De calitate. Bună.

    Scena înmormântării tatălui este oglinda neamului nostru românesc cel (prost de) ospitalier: românul rabdă de foame o săptămână, numai să aibă ce-i pune musafirului pe masă. Vorba aia: "Să facem faţă!". La fel şi la nuntă, la botez sau la înmormântare.

    Pentru că eu mi-am îngropat amândoi părinţii, a trebuit să particip la mai multe slujbe de pomenire (au şi ele rostul lor, dincolo de mercantilismul parastaselor). Şi am reţinut o frază care, după mine, reprezintă esenţa vieţii "...şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?" Sau, cum cânta Pittiş: "Ploaia care va veni/ Le va potopi pe toate".
    • Like 8


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult