Foto: Guliver Getty Images
Când tata s-a cunoscut cu soacră-mea, s-au plăcut imediat, fără să înţeleagă vreunul vreun cuvânt. Tata ştia să zică „Trăiască poporul!" în limba rusă, soacră-mea ştia să întrebe „Unde găsim cel mai scump restaurant din oraş?", în spaniolă.
Mai întâi s-a îmbolnăvit tata, i-au găsit cancer. A început să se teamă de moarte, în loc să lupte, s-a irosit. Soacră-mea m-a anunţat că ea are de gând să trăiască până la 100 de ani. Asta mi-a mai luat din durere, aveam timp berechet să mă indignez. Chiar şi atunci când o dobora vreo boală, soacră-mea îşi făcea planuri cincinale, făcând abstracţie că le semna de pe un pat de spital.
Renunţa greu, englezii sunt până la măduva spinării un neam de războinici. Noi, doar apărătorii patriei. Când era gata să împlinească 90 de ani, m-a chemat la şedinţă, cu două zile înainte.
De ziua ei avea de gând să petreacă cu „copii de aceeaşi vârstă”. Îi pregătisem un tort. Singurul lucru gătit de mine care îi plăcea era tortul diplomat, dar se dădea în vânt după gogoşarii cu sos de oţet şi muştar ai maică-mii şi sucul de vişine. În Anglia nu găseşti gogoşari şi vişine. După ce a trimis băieţii la bucătărie, să-l porţioneze, a devenit brusc serioasă. 90 de ani îi erau de ajuns, trăise şi bine, şi rău, îşi împlinise din visuri, nu-i mai rămăsese nimic de făcut. Se plictisea. Vederea aproape că o lăsase de tot. I-am strâns mâna şi am lipit-o de obraz, să nu am loc de lacrimi.
A murit la spital. De la o pneumonie. Răcise şi refuzase să se trateze, ceruse în scris ca orice s-ar întâmpla să nu fie resuscitată. Doctorul o vizita la fiecare câteva ore, reamintindu-i că putea fi tratată. S-a stins demn, repede, a rugat asistenta s-o strângă de mână.
Tata a fost dus la groapă cu alai, după ce s-a strigat catalogul pomenilor. Şi eu, şi el le învinuiam de ipocrizie. Cum poţi să te temi de mânia lui Dumnezeu, dar să dai de pomană doar neamurilor şi prietenilor? Rar apucă câte un sărac ceva, de obicei de mâncare. În rest: pături, plapume, oale, tigăi, am auzit că unii au trecut şi aragazul peste groapă. Paradă de colaci şi prosoape chinezeşti.
Cică Dumnezeu ar fi adept al risipei, a dat dezlegare la tone de peşte şi a transformat atâta amar de apă în vin... Cavouri cu televizoare, grătare în cimitir la aniversări. E atâta fală în cimitirele româneşti, de zici că toţi au murit cu puşca-n mână. A urmat masa de la restaurant, prilej de amintiri cu răposatul. Tata ar fi râs de propria înmormântare. Şi pentru asta n-am să mă împotmolesc în prea multă ironie.
Soacră-mea, după o pildă scurtă, citită de un pastor cu alură de scientolog, a fost trimisă direct la crematoriu. Florile au fost duse la o casă de bătrâni. Îşi plănuise şi plătise în avans pentru propria înmormântare. În loc de lacrimi sau coroane, ceruse donaţii simbolice pentru fundaţiile de care se ataşase. Parte din rude se învoiseră de la serviciu, aşa că s-a renunţat la cafeaua de după.
Soacră-mea ne lăsase o ladă de şampanie scumpă, să luăm câte o sticlă la pachet. Nu a plătit nici măcar pentru o plăcuţă de marmură pe care să i se odihnească numele, sub un boboc de trandafir. Cenuşa i-a fost aruncată în cele patru zări.
Tata a dus o viaţă modestă, dar a fost îngropat cu fala unui împărat. Soacră-mea a dus o viaţă preponderent îndestulată, dar a trecut de partea cealaltă ca un sărac. Niciun preot, personaj din poveste, nu a avut de suferit. Banii nu plâng, iar cei cheltuiţi în estul Europei ar fi putut împlini cuiva un vis.
P.S. Nu pot să închei fără să istorisesc o întâmplare cu aer de Amsterdam. Un prieten al soţului meu de atunci s-a îndrăgostit şi căsătorit cu o frumoasă doamnă din Olanda. Doamnă care avea o pasiune pentru cai. Au cumpărat o fermă, unde pe lângă caii folosiţi la lecţiile de echitaţie pentru copiii din împrejurimi, erau aduşi şi salvaţi cai bătrâni sau neglijaţi, din zonă.
Preferatul ei a fost Vifor, până a pus Sfântul Petru şaua pe el. La câteva săptămâni le-a fost livrat coletul cu cenuşă la poartă. Câteva zeci de kilograme. Au trebuit să ceară ajutorul vecinilor, ca să-l urnească. Prietenul soţului meu a propus să i se asigure odihna veşnică în grajd, dar doamna soţie nici nu a vrut să audă. A cumpărat un raft întreg de urne şi l-a distribuit ca pe icoane, în toată casa. Morala e după uşa de la baie, unde mama dânsei, într-o urnă cu monogramă, veghează să nu se trântească clanţa de perete.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Putini sunt aceia care inteleg sensul adevărat al acestei practici
Pentru ei pomana, parastasul, este motiv de lauda în faţa oamenilor si dacă le spui ce înseamnă cu adevărat a face pomană se simt atacati şi jigniţi
Noi românii chiar am avea ce învăța din această poveste - înmormântările din Moldova cel puțin, depășesc orice imaginație, au o iraționalitate cu mult dincolo de normal!
Liliana, de curiozitate: în Anglia se primește o sumă pentru înmormântare, din asigurările sociale? Aici în România, familia primește 2700 lei, la 24 de ore după ce ai prezentat actul de identitate și de deces la Casa de Pensii.
Scena înmormântării tatălui este oglinda neamului nostru românesc cel (prost de) ospitalier: românul rabdă de foame o săptămână, numai să aibă ce-i pune musafirului pe masă. Vorba aia: "Să facem faţă!". La fel şi la nuntă, la botez sau la înmormântare.
Pentru că eu mi-am îngropat amândoi părinţii, a trebuit să particip la mai multe slujbe de pomenire (au şi ele rostul lor, dincolo de mercantilismul parastaselor). Şi am reţinut o frază care, după mine, reprezintă esenţa vieţii "...şi iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?" Sau, cum cânta Pittiş: "Ploaia care va veni/ Le va potopi pe toate".