„Brexit means Brexit”. Adică ce? Libertatea românilor de a trăi, studia şi munci oriunde în UK va fi probabil restricţionată

Ce se ştie până acum despre Brexit?

Dicolo de discursuri bombastice, mai nimic. După mai bine de jumătate de an de la referendumul pentru ieşirea Marii Britanii din UE, soldat cu un vot la limită în favoarea Brexit, Guvernul Regatului nu pare a avea nici cea mai vagă idee despre cum va arăta ţara după desprinderea propriu-zisă de Uniune. De altfel, prim-ministrul Theresa May, ea însăşi subiect al multor bancuri şi caricaturi jurnalistice generate de sloganul ei tautologic repetat obsesiv „Brexit means Brexit”, nu pare să ştie mai multe decât guvernul pe care-l conduce, deşi în ultima vreme a dat impresia că ar stăpâni situaţia. Exercitându-se asupra sa o imensă presiune atât din partea conservatorilor radicali, care şi-ar dori ruperea urgentă a oricăror legături cu UE, cât şi din partea celor mai moderaţi sau a laburiştilor, a liberal-democraţilor şi a scoţienilor, care cer lămurirea situaţiei şi mai ales renunţarea la ideea de Hard Brexit, Theresa May a ţinut, recent, un discurs ceva mai amplu, care se ambiţiona să contureze o viziune clară a Brexitului. În realitate, discursul ei nu a lămurit mare lucru, ci doar a conturat intenţia Guvernului de a ieşi nu numai din UE, ci şi din piaţa economică europeană pentru a putea restricţiona imigraţia din UE, motorul central al Brexit-ului. Deşi multe voci, mai cu seamă din mediul de afaceri, au cerut cu insistenţă rămânerea Marii Britanii în interiorul pieţei comune, May nu poate satisface aceste cerinţe, întrucât apartenenţa la piaţa europeană comună presupune, în mod obligatoriu, şi acceptarea liberei circulaţii a cetăţenilor UE; or, aceasta ar supăra electoratul hardcore al conservatorilor, pentru care imigraţia ar trebui stopată imediat. Deocamdată însă, cel puţin teoretic, Guvernul nu poate face nimic nici într-o direcţie, nici în cealaltă, pentru că o decizie recentă a Curţii Supreme de Justiţie a Marii Britanii stipulează că declanşarea articolului 50 al Tratatului UE, adică începerea negocierilor de ieşire din UE cu Bruxelles, nu poate fi efectuată în mod unilateral de executiv, acesta având nevoie de acordul Parlamentului. Pentru a evita o eventuală blocare a Brexit-ului de către parlamentari, care au susţinut, în majoritate, Remain la referendum, Guvernul a redactat un act legislativ de doar 137 de cuvinte, a cărui concizie îl face mai puţin compatibil cu elaborarea de amendamente, procedeu prin care legile nedorite sunt, de regulă, anihilate în Parlament. 

Ce va face Parlamentul britanic?

Nimic special. Este extrem de puţin probabil ca parlamentarii să-şi pericliteze carierele politice opunându-se voinţei majorităţii populare, oricât de firavă ar fi fost aceasta (51,9%). Linia generală a Partidului Conservator, aflat acum la guvernare, este aceea că Brexitul este deja o realitate şi că Theresa May ar trebui să aibă mână liberă în desfăşurarea negocierilor cu UE. În plus, mulţi conservatori au fost dintotdeauna eurosceptici, aşa încât nu vor găsi votul pentru declanşarea Brexitului foarte dificil. Nu la fel stau însă lucrurile în rândurile laburiştilor, care sunt încă extrem de divizaţi în ceea ce priveşte poziţia partidului faţă de Brexit şi ai căror votanţi sunt ei înşişi îndoiţi: elita intelectuală şi socială din marile oraşe, predominant laburistă, nu-şi doreşte Brexit deloc şi plănuieşte numeroase marşuri de protest, în timp ce o bună parte dintre votanţii tradiţionali ai laburiştilor, aflaţi la limita sărăciei şi – horribile dictu – foarte puţin educaţi, se lasă din ce în ce mai ademeniţi de partidul naţionalist-extremist UKIP, care le promite întoarcerea la o Mare Britanie în care străinii nu le vor mai „fura” locurile de muncă. Preşedintele partidului, Jeremy Corbyn, el însuşi eurosceptic notoriu, şi-a ameninţat parlamentarii cu sancţiuni aspre dacă vor vota împotriva Brexit: conştient de ura votanţilor împotriva UE şi a establishmentului politic londonez în zone sărace precum nordul şi sud-estul Angliei ori sudul Ţării Galilor, acesta nu vrea să rişte alienarea unui bazin electoral care şi aşa şi-a pierdut încrederea în partidul care obişnuia să-l reprezinte. Totuşi, câţiva parlamentari laburişti au declarat că vor sfida ordinele impuse de la centru şi vor vota aşa cum le dictează conştiinţa. Cât priveşte celelalte partide, acestea nu au forţa politică de a schimba soarta votului.

Cum îi va afecta Brexit-ul pe români?

Din nou, e greu de spus. Depinde de cum vor evolua negocierile pe parcursul următorilor doi ani, dar este de presupus că libertatea de care se bucură acum de a trăi, studia şi munci oriunde în Marea Britanie va fi restricţionată. Cât de mult, nu se poate şti. Cel mai probabil, cei ce vor veni aici după Brexit sau chiar după declanşarea, în martie 2017, a articolului 50 nu vor mai avea aceleaşi drepturi ca românii stabiliţi acum în Marea Britanie. De altfel, nici aceştia din urmă nu au, momentan, nicio garanţie că li se va permite să rămână pe termen nelimitat: în ciuda presiunii crescânde din partea majorităţii clasei politice britanice asupra prim-ministrului Theresa May de a garanta urgent rezidenţa permanentă a tuturor cetăţenilor UE aflaţi acum în Regat, aceasta s-a încăpăţânat să nu ofere nicio garanţie până când UE nu procedează la fel cu drepturile cetăţenilor britanici rezidenţi în uniune. Ba chiar a afirmat, în discursul său, că, deşi ea şi-a dorit să le ofere cetăţenilor UE rezidenţă permanentă înainte de începerea negocierilor, unii lideri europeni, printre care – se pare – şi Angela Merkel, au refuzat să garanteze reciprocitatea drepturilor cetăţenilor britanici de pe teritoriul UE. În consecinţă, europenii rezidenţi în Regat vor deveni obiect de negociere în tratativele cu Bruxelles şi nimeni nu poate promite că vieţile lor nu vor fi afectate. Mai mult, Ministerul de Interne se confruntă deja cu o avalanşă de cereri de rezidenţă permanentă ale cetăţenilor europeni care trăiesc aici de cel puţin cinci ani şi care-şi doresc clarificarea statutului lor legal. Problema este însă că birocraţia actuală pentru obţinerea unui card de rezidenţă este atât de complicată, încât, dacă Guvernul britanic nu decide un fel de fast-track permanent residence, soluţionarea cererilor ar putea dura ani de zile.

Theresa May şi Donald Trump – începutul unei frumoase prietenii?

Foto: Guliver Getty Images

În ciuda retoricii triumfaliste a Theresei May şi a ministrului de Externe, Boris Johnson, care exaltă virtuţile Brexitului şi capacitatea pe care, chipurile, acesta i-ar conferi-o Marii Britanii de a redeveni un lider mondial de anvergură, deschis spre lume, realitatea este mult diferită. Nu numai că majoritatea covârşitoare a celor care au votat Brexit, au votat, din contră, pentru o Mare Britanie în recluziune, nicidecum pentru una deschisă şi mai mult străinilor, dar perspectiva retragerii din piaţa economică europeană nu are cum să liniştească Guvernul şi mediul economic şi financiar-bancar. De aceea, premierul May a plecat în peţit în SUA pentru a pune bazele unui acord comercial, pentru care Barack Obama i-a trimis pe britanici să stea la coadă, dar pentru care noul preşedinte american, Donald Trump, s-a arătat mult mai disponibil. Premierul britanic a fost primit cu relativă căldură la Casa Albă, Trump însuşi a luat-o de mână prieteneşte pe May, a acceptat invitaţia unei vizite de stat în Regat şi şi-a reafirmat sprijinul pentru o Mare Britanie în afara UE, faţă de care el nu şi-a ascuns niciodată ostilitatea. Totuşi, presa britanică a remarcat poziţia umilă a Theresei May în raport cu Donald Trump şi a avertizat asupra pericolului de a accepta un acord rapid, întocmit pe genunchi şi posibil dezavantajos pentru Marea Britanie. De altfel, în afara unei prietenii speciale, Trump nu i-a promis nimic lui May, care rămâne, deocamdată, prizoniera deciziilor altora, dar mai ales a propriei neputinţe bine împachetate într-o retorică vagă şi lipsită de conţinut. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp