Din intervenţiile pe care le citesc pe diferite grupuri dedicate psihologiei sau psihoterapiei, dar şi din întrebările care mi-au fost adresate direct, am ajuns la concluzia că de multe ori o persoană care decide să urmeze cursurile facultăţii de psihologie nu are o idee clară despre care este traiectoria profesională a absolvenţilor. Drept care prezentul articol încearcă să clarifice aceste lucruri, pentru absolvenţii de licenţă în psihologie care îşi doresc să practice psihoterapia.
Este drept că acest drum nu e nici pe departe unul simplu, şi în plus pe parcursul carierei trebuie îndeplinite criterii legate de achiziţia de cunoştinţe, dar şi de respectarea unor reguli legal-administrative.
Psihologia în general şi psihoterapia în special intră în categoria profesiilor liberale. Asta înseamnă că activitatea este gestionată de o organizaţie profesională, respectiv Colegiul Psihologilor in Romȃnia. Conform legii psihologiei (213/2004), există mai multe trepte ale profesiei de psiholog, definite prin nivel de competenţe şi vechime în profesie. Acestea sunt: psiholog sub supervizare, psiholog autonom, psiholog specialist şi psiholog principal (aceleaşi trepte sunt valabile şi pentru psihoterapie).
Recent, Colegiul psihologilor a introdus o condiţie pentru accesul la treapta de psiholog/psihoterapeut autonom, şi anume existenţa nu doar a diplomei de licenţă, ci şi absolvirea unui master. Cu alte cuvinte un absolvent de licenţă poate practica doar sub supervizare. Pentru psihoterapie există o condiţie suplimentară, şi anume parcurgerea unui ciclu de formare într-o direcţie psihoterapeutică – această formare este asigurată de obicei într-o şcoală de formare (organizaţie profesională a specialiștilor din direcţia psihoterapeutică respectivă).
Ceea ce este de înţeles este că în momentul de faţă în lume sunt acceptate peste 400 de direcţii psihoterapeutice - ceea ce înseamnă că rareori studiile universitare se pot potrivi cu aceste direcţii. Pentru unele curente există un anume grad de potrivire şi în acest caz asociațiile profesionale care asigură formarea în psihoterapie echivalează parțial durata formării cu o parte din disciplinele studiate la master (de exemplu în cazul formării în terapie cognitiv-comportamentală există suprapunere cu masterele de la Cluj iar pentru psihoterapie experienţială există o colaborare între asociația de formare şi Universitatea din Bucureşti, etc). Dacă însă absolventul îşi doreşte o direcţie diferită, şcoala de formare, cu durata de aproximativ 2 ani, trebuie parcursă independent de master.
Nici cu alegerea unui master lucrurile nu stau foarte simplu. Colegiul psihologilor grupează specialitățile psihoterapeuţilor în patru categorii, fiecare gestionate de o Comisie a colegiului, respectiv: Comisia de Psihologie Clinică şi psihoterapie, Comisia de psihologia muncii, transporturilor şi serviciilor, Comisia de psihologie educațional㸠consiliere şcolară şi vocațională şi Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă națională. Fiecare comisie acreditează programele de master pe care le consideră că acoperă domeniul de activitate al viitorilor psihologi. Deci nu doar că este esenţială absolvirea unui master, ci este necesar ca masterul să fie absolvit în domeniul respectiv. Doreşti o specializare care ţine de o comisie diferită, e necesar şi al doilea master (dar un master acreditat de o comisie este suficient pentru toate subspecializările, înrudite, de la acea comisie, cu alte cuvinte un master pe psihoterapie sau unul pe psihologie clinică este suficient pentru a putea fi în acelaşi timp şi psiholog clinician şi psihoterapeut dar nu îţi permite să fii psiholog autonom în psihologia muncii sau judiciară, de exemplu).
Acum ce e de ştiut este că până acum cȃţiva ani (aproximativ 2019-2020) masterul devenea obligatoriu doar pentru gradele de specialist şi principal. Asta înseamnă că sunt destule persoane care – conform cu legea mai veche – nu au făcut master, parcurgând căi educaționale alternative (de exemplu şcoli de formare în psihologie clinică). Rezultatul este că în prezent absolvenţii multor promoții anterioare se orientează spre admiterea la master, ceea ce a condus la o concurenţa acerbă pentru locurile scoase la concurs de universităţi (un articol, din presă a arătat că la universitatea Bucureşti, la anumite specializări de master numărul de candidați a fost de pȃnă la 16 pe un loc bugetat, fiind de cca 5-6 candidați pe loc dacă luăm în considerare şi locurile cu taxă).
Aşa că un prim lucru de ţinut minte pentru cei care se află acum în ciclul de licenţă este că ar avea de dat o atenţie extrem de serioasă pregătirii pentru admiterea la master.
Ce faci dacă ai fost admis la master?
Dacă ai fost admis, poţi începe în paralel o şcoală de formare în psihoterapie. Şcolile serioase nu mai primesc în formare candidați care nu sunt deja admişi la master, cu masterul finalizat sau în curs de finalizare. Masterul şi şcoala de formare pot fi urmate în paralel – este un efort mai mare dar nu imposibil, deoarece masterul implică aproximativ 15-16 ore didactice pe săptămȃna iar şcolile de formare îşi organizează de obicei studiile în module lunare de 3 zile, vineri-duminică (între module fiind necesar ca studentul să depună muncă independenta finalizată printr-o serie de teme de aprofundare predate după fiecare modul). Masterul se încheie cu o lucrare de dizertaţie, cu teme ce ţin fie de cercetarea psihologică fie de psihoterapie. Şi la sfȃrşitul şcolii de formare se susţine public o lucrare de absolvire, care însă este țintită pe abordarea psihoterapeutică a unui tip de probleme care poate să apară în cabinetul de psihoterapie (exemplu: depresie, anxietate, adicții, fobii, suicid, tulburări de personalitate, etc) şi constă în elaborarea unui plan de intervenţie sprijinit de tehnici şi metode terapeutice. Lucrarea de absolvire este la fel de serioasă ca o disertație pentru absolvirea masterului.
Pȃnă aici lucrurile par relativ simple şi clare; ar mai fi de menţionat costurile – masterul poate fi la buget sau la taxă iar şcolile de formare costă – în general comparabil sau puţin mai mult decȃt un master la taxă la o universitate de stat, comparabil cu masterele de la universităţile private.
Ulterior absolvirii masterului şi şcolii de formare lucrurile încep să devină complicate, în termeni de timp, bani şi proceduri administrative.
Prima etapă este dobȃndirea atestatului de liberă practică în supervizare, de la colegiul psihologilor. Pentru aceasta se alcătuiește un dosar, ce conţine în principal documente personale şi diplome de studii academice (sau adeverințe pentru proaspeţii absolvenţi). Acest atestat se poate obţine şi doar pe baza diplomei de licenţă pentru practica în supervizare. Dosarul se depune online, se plăteşte o taxă de analiză dosar (valorile taxelor la zi se găsesc pe website-ul Colegiului), se primeşte un număr de înregistrare iar candidatul este programat la un interviu (tot online) cu membrii comisiei corespunzătoare (în cazul psihoterapiei Comisia de psihologie clinică şi psihoterapie). Acest interviu este mai degrabă pentru a vedea motivaţia persoanei, şi în general nu ridică probleme. Drept rezultat, se primeşte un „atestat de liberă practică în supervizare in specialitatea psihoterapie, şi un cod de parafă. Procesul durează cca 2-3 luni din momentul în care s-a primit număr de înregistrare. Între timp probabil că va fi semnată la colegiu şi diploma de absolvire a şcolii de formare (pentru că orice fel de diplomă se validează la Colegiul Psihologilor şi şi acest proces durează 2-3 luni).
Odată ce s-a primit atestatul de liberă practică, un psiholog capătă un cod de parafă şi este înscris in RUP (Registrul unic al psihologilor). Cu acest cod se face parafa (care costă şi ea). Dar asta nu înseamnă că persoana poate profesa.
Mai întȃi trebuie să încheie un contract de supervizare. Supervizorul este la rȃndul lui acreditat de Colegiu. De obicei supervizarea se realizează în grupe de 20-25 de persoane şi constă în cursuri şi discuţii pe cazuri (de obicei un modul de 2 zile pe lună, sâmbătă-duminică), sub îndrumarea mai multor supervizori, din aceeaşi organizaţie în care s-a făcut formarea. Perioada de supervizare este de obicei 2 ani, şi costă şi ea (uşor mai puţin decât formarea, dar sunt nişte costuri de luat în calcul).
De asemenea odată ce există un atestat de liberă practică încep să curgă alte obligaţii – şi financiar şi de învăţare, respectiv plata cotizației de membru al CPR (Colegiul Psihologilor din Romȃnia) şi obligaţia de a face cursuri de formare continuă, acreditate de colegiu, constând în minim 10 credite anual (alegerea acestor cursuri revine participantului, dar acesta trebuie să verifice în ce măsură respectiva formare continuă este acreditată – la comisia de care ţine psihologul – şi cȃte credite se primesc. De notat că dacă într-un an s-au făcut mai multe credite, acestea nu pot fi reportate pe anul următor (dar se pot dobȃndi retroactiv). Şi dacă vi se pare că asta sună ca o mafie de luat banii oamenilor (mărturisesc că şi mie mi s-a părut aşa la început), o să vă spun că, de cȃnd am căpătat dreptul de liberă practică, am făcut cursuri în medie de 50-60 credite pe an, nu pentru că m-a pus cineva ci pentru că am simţit eu nevoia de informaţia din acele cursuri (şi am mai făcut şi un număr de formări fără credite, pentru că mă interesa conţinutul).
Odată ce s-a semnat un contract de supervizare, există două posibilităţi: angajarea într-un spital, clinică, serviciu de protecţie socială, etc (unde existenţa unui cod de parafă şi contractul de supervizare sunt suficiente) şi/sau deschiderea unui cabinet individual de psihologie. Asta este un alt dosar de trimis la CPR, în care se decide un sediu profesional şi un punct de lucru. Acesta poate fi un cabinet sau poate fi un punct de lucru „la terți”, în sensul că psihologul închiriază cu ora/cu ziua un spaţiu de la altcineva. Altă taxă de dosar, eventual chirie sau contract de comodat dacă spaţiul de acasă sau de la cunoscuţi permite înființarea cabinetului (sunt nişte condiţii pentru acel spaţiu) sau acceptarea faptului că dacă se lucrează „la terți” o parte din ce se încasează pentru fiecare şedinţă va merge la proprietarul cabinetului „gazdă”. Şi mai e nevoie de încă 2-3 luni pentru a primi de la CPR un certificat de înregistrare a cabinetului individual de psihologie şi o anexă în care sunt trecute sediul social, punctul/punctele de lucru şi specialitățile. Cabinetul are un cod, pe baza căruia se comandă ştampila rotundă (costă şi asta).
Dar încă nu se poate profesa, pentru că mai e de făcut un pas, depunerea documentelor la ANAF şi obţinerea unui CIF – certificat de înregistrare fiscală. După ce s-a obţinut CIF-ul se pot încasa bani de la clienţi şi în acelaşi timp încep să curgă obligaţii către stat (CAS, CASS, impozite) conform cu codul fiscal din fiecare an. Apoi în fiecare an se depune declaraţia unică la ANAF.
Atenţie: se pot încasa bani pe cabinet, dar … pentru asta trebuie să ai clienţi. Pe care clienţi nu ţi-i dă supervizorul, ţi-i găsești singur. În şcoala mea de formare în perioada supervizării s-au discutat pe larg elemente legate de a-şi pune în valoare competenţele şi a se face cunoscut dar … clienţii nu ţi-i dă nimeni, îi găşeşti tu. Supervizorul este „de aur” pentru a te ajuta să îţi structurezi intervenţia şi pentru a-ţi oferi direcţii noi de investigare şi intervenţie în caz că te împotmolești, şi credeţi-mă ca acest suport este foarte necesar la începutul activităţii.
Fără a da o regulă generală, un psihoterapeut cu cabinet ajunge să se întreţină cȃt de cȃt din asta cam în al treilea an de la momentul cȃnd a început să profeseze.
Dar … supervizarea este limitată la doi ani. Pentru a ieşi din supervizare este nevoie de îndeplinirea unor condiţii şi formale (un an de vechime a cabinetului şi absolvire a unui master acreditat de comisia CPR corespunzătoare) şi de competente. Această ultimă condiţie de competenţă este inclusă într-un document care se numeşte Raportul supervizorului. Pentru a-l obţine este necesară întrunirea unor condiţii care depind de fiecare şcoală de formare ( de exemplu în cazul şcolii absolvite de mine a fost nevoie de realizarea a 300 de ore cu clienţii în cabinet, doi ani de vechime în activitate şi 10 studii de caz încheiate).
Odată ce există Raportul supervizorului, se face un nou dosar la Colegiu (altă taxă), este vorba de o analiză de dosar şi în 2-3 luni se primeşte un nou drept de liberă practică de astă dată ca psihoterapeut autonom.
Atenţie - deoarece încheierea unui master este musai necesară pentru ieşirea din supervizare, şcolile serioase de terapie nu acceptă cursanți în formare care nu sunt minim admişi la master, pentru că dacă după 2 ani de supervizare nu există diplomă de master e nevoie de un nou contract de supervizare pentru a continua să profesezi. Care contract mai durează 2 ani, şi costă, iar o şcoală bună de terapie nu urmărește să ia bani din întârzierile personale. Nu se poate face contract de supervizare pe câteva luni pentru că un supervizor lucrează cu serii, nu personalizat – nu de alta dar o supervizare personalizată ar costa mult mai mult.
Odată ce eşti psihoterapeut autonom poţi profesa liniştit, dar dacă mai ai uneori îndoieli, poţi oricȃnd să apelezi la un supervizor. Asta se întȃmplă oricui, indiferent de experienţă, uneori ai nevoie să te consulți cu cineva.
O altă posibilitate este intervizarea. Intervizarea este o discuţie între psihoterapeuți cu acelaşi nivel de experienţă, de obicei din aceeaşi şcoală (dar nu obligatoriu) care se reunesc periodic pentru a-şi povesti cazurile şi a primi analiza critică a colegilor. Atȃt supervizarea (care se plăteşte, ca ore de consultație individuală odată ce eşti autonom) cȃt şi intervizarea (care este colegială, reciprocă şi gratuită) se realizează cu anonimizarea cazurilor şi sub clauza confidenţialităţii care este înscrisă în codul etic al psihologilor.
Cam asta aş avea de spus despre parcursul in psihoterapie.
Dar, pentru că psihologia clinică este foarte apropiată de psihoterapie, de cele mai multe ori psihoterapeuţii au dublă specializare, respectiv sunt şi clinicieni. De multe ori ei încep prin a fi mai întȃi clinicieni şi apoi psihoterapeuți, dar se poate întȃmpla şi invers (cum este cazul meu, sunt psihoterapeut autonom şi abia acum sunt în supervizare pe psihologie clinică).
Şi pentru psihologie clinică este nevoie de diplomă de master pentru a deveni autonom, dar nu mai există cei doi ani de formare. Cu alte cuvinte odată ce ai intrat la master, poţi cere dreptul de liberă practică în supervizare în psihologie clinică (dosar şi cod parafă), apoi se începe supervizarea, cu contractul de supervizare te poţi angaja şi poţi începe şi formalitățile de deschidere a cabinetului. Aici apare însă o altă obligaţie, de a avea drept de utilizare cu licenţă a minim două teste psihologie acreditate de Colegiu, la comisia respectivă. Iar instrumentele acestea costă. Un psiholog clinician ajunge să cumpere, de-a lungul activităţii, licenţă de utilizare pentru extrem de multe instrumente pentru a putea acoperi cȃt mai multe cerinţe. Clinicienii elaborează rapoarte psihologice pentru diferite instituţii (comisii de evaluare handicap, de protecţie a copilului, de expertiză a capacităţii de muncă, probațiune, etc). Aceste rapoarte sunt oficiale şi trebuie timbrate, iar timbrele se achiziţionate de la CPR (sunt ieftine dar numărul de timbre care se poate obţine lunar este limitat pentru a limita abuzuri de tipul „rapoarte pe bandă rulantă”). Fiecare instituţie către care se adresează raportul cere aplicarea unor instrumente diferite şi dacă aplici un instrument pentru care nu ai licenţă şi emiți un raport eşti pasibil de ridicarea dreptului de liberă practică (cu alte cuvinte nu poţi încasa bani prin folosirea ilegală a unor instrumente licențiate).
Avantajul parcursului de clinician este că practic dacă începi cursurile de supervizare la început de octombrie vei avea drept de liberă practică prin decembrie şi cabinet prin februarie. Cu ANAF cu tot, cam din martie poți începe să lucrezi. Evident, dacă te-ai făcut cunoscut şi ai clienţi.
Şi aici, pentru a ieşi din supervizare tot de raportul supervizorului ai nevoie, plus diplomă sau adeverință de absolvire master plus un an vechime pe cabinet. Raportul supervizorului e condiţionat de îndeplinirea unor criterii de competenţă, exprimat de obicei prin predarea unui număr de rapoarte de evaluare care sunt acceptate ca fiind corecte de către supervizor.
Ce ar mai fi de spus? Contractul de supervizare se semnează doar după ce se obţine dreptul de liberă practică, înainte de a începe demersurile pentru înființarea cabinetului, şi în psihologie clinică şi în psihoterapie. Şi în psihologia clinică se plăteşte cotizație şi e obligatorie formarea continuă, dar … obligaţiile nu se dublează dacă ai mai multe specialităţi la aceeaşi comisie.
Nu am dat prea multe informaţii despre ce se întȃmplă cu psihologii în supervizare care sunt angajaţi (de exemplu într-un spital), pur şi simplu pentru că nu ştiu eu.
Am scris mult şi poate că nu complet. De aceea mi-am rugat colegii din grupa de supervizare pe psihologie clinică să intervină în comentariile la acest articol cu orice informaţii pe care eu le-am omis, nu le-am descris complet sau nu le-am inclus pentru că eu nu le ştiu (şi mulţumesc anticipat tuturor celor care o vor face). Drept care vă rog să citiţi şi comentariile, dacă sunteți la început de drum.
Din tot ce am scris pare un drum greu şi complicat, şi în mare măsură chiar aşa şi este. Dar este, în acelaşi timp, un drum frumos şi urez succes tuturor celor care aleg să îl parcurgă!
articol publicat anterior pe blogul autorului
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.