„De ce nu a fost atent? De ce nu s-a îngrijit?” Doliul înseamnă să prețuim urma de lumină lăsată de cei pierduți, nu durerea. Cele patru stadii ale doliului

Foto: Michael Piepgras / Panthermedia / Profimedia

Mai devreme sau mai tȃrziu, mai aşteptat sau venind ca o lovitură de trăsnet, toţi oamenii ajung să piardă persoane dragi prin deces.

Procesul care urmează unei dispariţii a unei persoane apropiate, şi care reprezintă travaliul celor rămaşi în viaţă pentru a integra pierderea, poartă numele de doliu.

Fiind un fenomen universal, toate culturile au formalizat, prin ritualuri şi tradiţii, modul în care se petrece despărţirea de cei care nu mai sunt. Dar dincolo de aceste componente sociale şi religioase, doliul implică şi un proces psihologic profund, asupra cărora s-au aplecat mulţi cercetători din aria psihologiei.

Probabil cea mai cunoscută abordare a doliului este aceea de a-l vedea ca un proces cu mai multe stadii.

Kubler-Ross şi D. Kessler [1] au identificat cinci stadii ale procesului de doliu. Primul este acela denumit de autori negare, şi se referă la o stare de şoc şi amorţire în care cei ce au pierdut pe cineva pur şi simplu refuză să se gȃndească la asta, deoarece realitatea pare mult prea greu de suportat. Viaţa este continuată cumva în regim de automat, fără a putea crede că lucrurile s-ar mai putea desfăşura vreodată normal. In obiceiurile romȃneşti această perioadă coincide de obicei cu ritualurile de înmormântare, şi cine a avut de a face cu asta ştie că cei îndoliaţi pur şi simplu fac ce e de făcut, cumva absenţi, detașați. Şi aşa şi este, dar nu din cauza faptului că aceştia nu sunt loviţi, ci pentru că încă psihicul lor nu este capabil să proceseze acest lucru, aşa că amorţirea din etapa de negare îi protejează de ceva ce în acel moment nu ar putea suporta.

Următoarea etapă este una de furie. Supravieţuitorii se întreabă „de ce?” – de ce a fost menită să piară acea persoană bună din viaţa lor, de ce ei au să se descurce fără cel dispărut, de ce li s-a întȃmplat tocmai lor această nedreptate, care este pierderea fiinţei apropiate. O parte din furie poate fi îndreptată chiar spre cel dispărut („de ce nu a fost atent?”, „de ce nu s-a îngrijit?”, „de ce nu a luptat mai mult?”). Furia aceasta are în spate o durere profundă, iar rolul ei este de a găsi o supapă pentru a o îndrepta şi spre exterior în loc de a o păstra în întregime în psihic.

Urmează o altă etapă numită uneori negociere, alteori vinovăţie a supraviețuitorului, alteori pur şi simplu „dor”. E vorba de momentul în care pierderea este resimţită ca reală şi ireversibilă (pentru că abia acum psihicul este pregătit să o simtă fără să se prăbuşeacă), în care oamenii se întreabă dacă nu cumva e ceva ce ar fi putut face pentru ca lucrurile să nu se fi întȃmplat astfel, sau îşi doresc ca ei să fi dispărut în locul decedatului, sau pur şi simplu simt un dor sfȃşietor de acesta.

Etapa a treia este de obicei destul de lungă şi „goleşte” efectiv resursele psihice, aşa că în urma ei se instalează ceea ce autorii au numit „depresie”, o etapă de aparentă retragere din lume şi din activitate, de recluziune, de absenţă – în care se produce însă şi o recuperare a resurselor psihice, care face loc ultimei etape, acceptarea.

Abia în această ultimă etapă oamenii încep cu adevărat să îşi îndrepte privirile spre viaţa în noul context, să găsească un mod de a merge înainte şi de a reîncepe să se bucure de viaţă fără să simtă mustrări de conştiinţă.

Această abordare stadială are meritul de a explica anumite trăiri, dar nu înseamnă că este universal valabilă sau că stadiile se succed liniar. Alţi autori [2] arată că negarea ar putea fi prezentă cam în tot timpul primului an de la începutul doliului, dar scăzȃnd în intensitate pe măsură ce acceptarea apare şi începe să devină din ce în ce mai importantă, în timp ce trăirile specifice celorlalte trei stadii sunt aproape suprapuse, cu intensitate maximă între 3 şi 8 luni de la deces.

Pe de altă parte este de atras atenţia [3] că aceste stadii nu au caracter normativ-prescriptiv, cu alte cuvinte cei care trec prin doliu nu ar trebui să încerce să se simtă aşa sau să se întrebe dacă fac ceva greşit pentru că nu simt un anumit tip de sentimente sau reacţii. Rolul etapizării în descrierea doliului este mai degrabă de a-i ajuta pe cei care se simt într-un anume fel să îşi explice de ce se simt astfel şi să îi ajute să nu se sperie de sentimentele lor, care aparţin unei normalităţi a procesului de vindecare.

Asta nu înseamnă că acest mod de a parcurge doliul este singurul posibil. M.Schut [4] descrie si un alt tip de trăiri posibile, respectiv un proces dual în care coexistă sentimente legate de pierdere (negare, durere, amintiri dureroase intruzive) şi unul de refacere (funcţionare zilnică, încercarea de a-şi reorganiza existenţa, evitarea sau negarea durerii şi trăirea unor sentimente pozitive). Cele două se împletesc, şi este posibil ca în cursul aceleiaşi zile să fie trăite elemente de refacere întrerupte de amintirea durerii, sau chiar de vinovăţie.

Nici unul din aceste procese nu este greşit, oamenii sunt diferiţi iar pierderile sunt diferite. Este în regulă să trăim sentimente amestecate, uneori neclare, alteori să ne simţim la capătul puterilor sau fără a vedea vreo posibilitate de a merge mai departe. Ce nu este bine este fie să negăm complet această furtună emoţională, pentru că în acest mod sentimentele reprimate vor rămȃne neprocesate şi ne vor influenţa viaţa din inconştient. Alt lucru dăunător este să rămȃnem perpetuu într-un anume stadiu al doliului, poate din incapacitate de a ne mobiliza să mergem mai departe sau poate considerȃnd că ar fi imoral să o facem. Poate că părintii care şi-au pierdut copii ar tinde să creadă că nu au dreptul să mai fie vreodată bine după această pierdere. Poate că cei ce şi-au pierdut partenerul de viaţă s-ar simţi vinovaţi dacă ar mai putea zȃmbi vreodată.

Lucrurile nu stau de loc aşa. Pȃnă la urmă acceptarea implică şi a da un sens acestei experienţe a pierderii, şi în acelaşi timp a semnifica existenţa, şi nu dispariţia, persoanei iubite. Poate că parte din sensul vieţii unui om este urma pe care acesta o lasă ca urmare a trecerii prin viaţă, urmă care se vede în cum i-au influenţat pe cei din jur, câtă valoare şi bucurie au adus atȃt cȃt au fost printre noi. A rămȃne la stadiul de vinovăţie sau nepuţinţă pȃnă la urmă înseamnă că viaţa care s-a încheiat nu a reuşit să lase în urmă optimism, ci doar pedeapsă, într-un fel sau altul. Supravieţuitorii au să îşi dea seama că a-i valoriza pe cei pierduţi implică a le vedea trecerea prin lume ca o comoară primită, şi care a lăsat o urmă de lumină, şi nu una de durere. A parcurge cu succes procesul de doliu şi a reveni la viaţă este poate cea mai frumoasă moştenire pe care cei dispăruţi o pot lăsa supravieţuitorilor – cu condiţia ca aceştia să o înteleagă ca atare. Cei care au dispărut vor rămȃne mereu parte din noi, dar viaţa are să meargă înainte, şi pentru supravieţuitori dar şi pentru a da valoare acestei părţi a celor plecaţi pe care noi o purtăm mai departe ca amintire, exemplu, valoare.

[1] Kübler-Ross, E., & Kessler, D. (2009). The five stages of grief. In Library of Congress Catalogin in publication data (Ed.), on grief and grieving(pp. 7-30).

[2] Maciejewski, P. K., Zhang, B., Block, S. D., & Prigerson, H. G. (2007). An empirical examination of the stage theory of grief. Jama, 297(7), 716-723.

[3] Stroebe, M., Schut, H., & Boerner, K. (2017). Cautioning health-care professionals: Bereaved persons are misguided through the stages of grief. OMEGA-Journal of death and dying, 74(4), 455-473.

[4]Schut, M. S. H. (1999). The dual process model of coping with bereavement: Rationale and description. Death studies, 23(3), 197-224.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp