Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

„În țara asta și ca să fii voluntar îți trebuie pile!” Schizofrenia socială sau cum iubim corupția, dar îi urâm pe corupți

Voluntar, voluntariat

Foto: Guliver Getty Images

Reflecțiile pe care le menționez în aceste rânduri, mi-au venit în minte în urma unei călătorii de câteva zile pe drumurile țării, încercând să înțeleg ce anume influențează atât de major societatea românească, astfel încât ea nu mai ajunge să fie una funcțională, sănătoasă.

Suntem un popor care suferă de schizofrenie socială. Poate că unii dintre dvs. știți, alții nu, că una dintre caracteristicile care determină apariția schizofreniei ca boală psihică este discrepanța majoră dintre partenerii cuplului marital în rolurile parentale. Adică unul dintre părinți este foarte dominant și rigid, iar celălalt este foarte submisiv/supus, cu un sine slab dezvoltat ce nu își spune niciodată părerea.

Acest lucru este vizibil la nivelul comunicării verbale, cât și nonverbale. Felul în care unul din ei spune ceea ce spune nu se potrivește cu modul în care spune. Astfel, se produce de fapt o dublă comunicare în același timp. Două mesaje diferite deodată. Mesajul verbal și cel analog, nespus, care este perceput la nivelul emoției. Un astfel de mecanism determină felul de relaționare al membrilor familiei.

La nivel afectiv însă, fiecare ajunge să trăiască diferite seturi de disfuncționalități emoționale. Dar ceea ce doresc să aprofundez aici este cât de mult aceste tipare de familie (la nivel micro) se aseamănă și la nivel macro-social cu felul în care administrativ țara noastră trăiește și își construiește/dezvoltă relațiile cu cetățenii săi.

Astfel am ajuns sa mă întreb următoarele:

  • De ce nu avem autostrăzi suficiente?
  • De ce contractele încheiate între statul român și anumite companii nu sunt transparente? De ce chiar și cele încheiate, nu ne aduc beneficii?
  • De ce unele contracte sunt schimbate pe parcurs și nimeni nu află decât atunci când cineva este arestat sau anchetat?
  • De ce specialiștii nu sunt lăsați să își facă treaba? Fie ei ingineri, medici, psihologi, juriști etc.
  • De ce sunt angajați oameni fictivi, nepregătiți cu „scăpări” la recrutare? etc.

Și, desigur, ar putea curge multe alte întrebări. Dar, totuși, până la urmă de ce este atât de greu să faci bine aici în interior?

O țară e ca o familie. Trebuie să te îngrijești de ea și să îi respecți nevoile ca să se dezvolte. Regulile aduse din alte părți doar de dragul de a da bine și de a puncta undeva pe niște hârtii că s-a făcut ceva nu vor ajuta la nimic. Progresul nu se va putea instala. Eu am o vorbă și o concluzie în același timp, pe care din păcate am trăit-o pe propria-mi piele: În țara asta și ca să fii voluntar îți trebuie pile! 

Uneori și asta ești împiedicat să faci. De ce? Pentru că arăți că poți, că ai o putere bună, altruistă, constructivă, arăți că poți duce lucrurile într-o direcție, că au cap și coadă. Iar cei ce conduc se tem de o astfel de putere.

Relația dintre administrativ și guvernare, între cetățeni, specialiști sau angajați și administrativ a devenit una predominant patologică. De tip schizofrenic, iertați-mi etichetările, atât de adâncită este patologia ei în unele cazuri. Asemenea familiilor schizofrenice. Pentru că dacă nu știați, în popor, schizofrenia este denumită ca boala familiei. Iar simptomul îl poartă un singur membru. El are rolul de a arăta cât de nepotrivite sunt atitudinile părților implicate și relațiile acestora. În astfel de familii, membrii cresc în vizorul unor mari contradicții. Una se zice alta se face. Cresc în teama de exprimare și în fața negării realității. Negarea a ceea ce simte și percepe celălalt, negare prin neasumare.

Ce se întâmplă mai departe? Când e momentul ca fiica, fiul să se lanseze în viață ca adult, are în față două exemple comportamentale extrem de diferite, contradictorii. Asemenea contractelor declarate sau promisiunilor verbalizate la alegeri sau în alte contexte politice. Și pentru că fiul, fiica, în paralel, omul, cetățeanul are nevoie să se raporteze la cel pe care îl consideră semnificativ pentru sine, dar la nivel afectiv nu poate face asta, nu se poate împărți între unul și altul, apare îmbolnăvirea, patologia!! Își pune întrebarea: care este calea cea dreaptă? Care este calea pe care să merg? Dar nu va putea ști deoarece de-a lungul timpului au fost prea multe mesaje duble. Atât verbal, cât și comportamental. În specialitate se numește teoria dublei comunicări. Am să reiau într-un alt articol strict pe patologia schizofreniei acest aspect.

Înțelegând cele de mai sus putem observa că și în societatea noastră se petrec de ani de zile aceleași situații. Suntem conduși după modelul: una se zice, alta se face. Mulți cresc cu ideea că e în regulă să minți, să manipulezi, să fie scris în foaie, că apoi vedem noi cum o dregem. Ca la creșe, școli și grădinițe. Nu sunt locuri, dar când mergi să dai ceva, ajungi de îndată mai în față. Mesajele analoage, politica subterană e alta. Ca pe vremea prohibiției.

Sisteme rigide conduse de indivizi dornici de putere doar de dragul puterii. Sisteme clădite nu pe colaborare, ci pe ideea „doar unul deține puterea, restul mi se supun”. Barează orice inițiativă de a acționa altfel. Angajați submisivi, temători care nu își dau glas vocii interioare. E nevoie de multă asumare personală pentru a face asta. Interesant este că de multe ori suntem considerați suficient de maturi și liberi pentru a alege ce să studiem și ce să lucrăm dar când suntem angajați ca specialiști părerea ta e dintr-o dată supusă subiectiv vreunui șef, hârtii sau teorii ce nu are valoare în practică. Când este să decizi, cineva de mai de sus intervine și spune ca nu ai voie să faci sau trebuie sa duci lucrurile pentru a mulțumi pe cineva.

Imaginați-vă că e ca atunci când adulți fiind, căsătoriți la casele voastre cu familie și copii, ești considerat de părinți destul de matur pentru o astfel de alegere, dar când vine vorba să luați propriile hotărâri legate de casă sau copii, intervine mereu mama sau tata și îți dictează cum “e mai bine să faci tu în casa ta”. De parcă ar ști!!

Într-un proces paralel la fel se întâmplă și când cei care trebuie lăsați să își facă treaba pentru care au fost angajați, nu pot pentru că mereu intervine cineva și le schimbă deciziile. Astfel proiectele promise nu mai ajung să fie derulate, astfel apare birocrația care slujește interese personale și nu de sistem. Sisteme care ar trebui să funcționeze indiferent de cine le conduce.

Concluzia mea este că la noi modelele de relaționare sunt considerate un moft, ceva greu de imaginat, dar și de realizat și care încă merg înainte instinctiv, primitiv.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Adevărul e una din condițiile necesare pentru o relație durabilă între oameni. Din păcate, sistemul de dinainte de 1989 ne-a forțat să trăim în minciună, nărav greu de schimbat. Unii mint pentru a ajunge în frunte, alții mint ca să supraviețuiască.

    Cea mai periculoasă e minciuna pe care și-o spune omul sie însuși.

    Ați surprins esența sistemului ticăloșit din România: și ca să fii voluntar trebuie să dai șpagă.

    Bun articol! Din păcate puțini vor pricepe.
    • Like 0
  • a citit cineva tot?...dati un semn, va ridicam statuie
    • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult

Cybersecurity

„Avem un exces de producție în anumite intervale orare- de exemplu, între ora 10 dimineața și ora 16, când panourile fotovoltaice produc mai mult. Responsabilitatea noastră, ca furnizor, este să dăm clienților tarife orare: când există surplus, energie mai ieftină; când există deficit, un alt preț. Responsabilitatea clientului este să-și adapteze profilul de consum. Dacă la ora 13 există surplus și eu îmi permit să ofer energia cu un preț mai mic, ar fi bine dacă și clientul s-ar educa să consume în acel interval- să pornească aspiratorul din casă sau mașina de spălat de la depărtare”, spune Radu Brașoveanu, Director Digital Solutions la PPC România (foto: Yau Ming Low / Alamy / Profimedia).

Citește mai mult

Eugen Rădulescu

Am tot spus-o și o voi repeta până problema va fi rezolvată: cea mai severă constrângere a economiei românești este, de foarte departe, deficitul bugetar. Am trecut de la o datorie publică de sub 12% din PIB în 2006, anul dinainte de intrarea în UE, la 60% din PIB în prezent – o dinamică înfricoșătoare, care a atins apogeul în 2024, an fără crize sau evenimente excepționale, când deficitul unui singur an a ajuns la un neverosimil 9,3% din PIB.

Citește mai mult