Zilele acestea mi-au trecut prin cap gânduri amestecate despre Revoluția de acum 30 de ani. Aveam 25 de ani atunci, am fost prin locurile fierbinți ale Bucureștiului, am avut și armă în mână (din fericire nu în același timp!), așa că aș avea la ce să mă raportez, aș avea suficient background ceaușist ca să lansez comparații cu ce e acum România. Dar, nu știu de ce, nu am avut nicio pornire. Cred că m-au obosit bilanțurile de la 10, 20, 25 de ani de la Revoluție. Ceea ce mi s-a părut interesant în aceste zile a fost că s-a vorbit despre cum a funcționat România în ultimii 30 de ani. Asta e deja cu adevărat captivant și pe alocuri de neînțeles când te uiți în urmă!
Destinul a făcut ca unul dintre oamenii esențiali ai României post-decembriste să se stingă prematur, dar o carte tribut (și țin să subliniez definiția românească a tributului) să apară exact în aceste zile, la un an de la plecarea sa dintre noi. Cu un efort comun al prietenilor apropiați și o scriitură foarte inspirată a lui Iulian Comanescu a reieșit un portret memorabil: „Mihnea Constantinescu – Omul care a schimbat România fără ca noi să știm”.
Lansarea cărții ne-a adus la un loc pe mulți dintre cei care am fost, mai mult sau mai puțin, în proiectele lui Mihnea. Am făcut eforturi să ieșim din starea de priveghi, stare dată de faptul că încă ne e greu să ne despărțim de Mihnea. Cine vrea să știe cum a funcționat România în ultimii 30 de ani, această carte aduce sumedenie de răspunsuri. Nu o recomand celor care încă mai caută să afle dacă Mihnea a fost general SIE sau nu, dar le dau o mult mai atractivă tușă de portret trasată de Emil Hurezeanu: un cardinal Richelieu cu înfățișare de elevul Dima dintr-a șaptea. Dacă pleci să vezi cine e acest personaj, vei avea satisfacția nu doar să-l descoperi, dar și să dai de câteva bombe nucleare dezamorsate de Mihnea în backstage-ul României, cum spunea prietenul Costin Borc. Așa a funcționat această țară, cu doar câțiva oameni providențiali. Mihnea ne-a lăsat din mână primul.
Pe lângă contribuția pe care am avut-o la cartea lui Comanescu, despre anii de studenție petrecuți cu Mihnea la revista Politehnicii – ING -, am un episod inedit și pentru cititorii Republica: povestea Chevron în România.
M-am reîntâlnit profesional cu Mihnea în perioada cât a stat Chevron prin România, 2013-2015. Până atunci am păstrat relații amicale paralele, personale, departe de orice instituții. De altfel, Mihnea a fost un fel de mentor, de înger păzitor pentru mulți cu care a lucrat la ING și nu numai. Ne urmărea din umbră și ne mai ”ajusta” drumurile prin carierele profesionale. Noi ne sfătuiam cu el, dacă să mergem colo sau dincolo cu joburile, și el ne zicea sec: ”Mai stai, că ți-e bine, îți zic eu!” sau ”Hai, fugi!”. Alteori ne vindea ponturi de oportunități. Așa am ajuns consilier de comunicare la Chevron: ”Au nevoie de un om așa... și așa... cu experiența asta... Cred că ai profilul. Te bagi?”. Când Mihnea îți dădea un sfat, nu stăteai pe gânduri, ci țâșneai. La acea oră, Mihnea ocupa o poziție foarte specială, aceea de Ambasador Special pe Securitate Energetică în guvernul Ponta. După o lună de interviuri și evaluări cu americanii, am luat jobul la Chevron. Aici i-am descoperit pe Cristina Gaginsky (acum funcționar la Banca Mondială), fost diplomat de carieră într-un MAE în care Mihnea era Dumnezeu și pe Cosmin Ghiță, un tânăr foarte promițător (acum e CEO la Nuclearelectrica), școlit în US. Adică, oameni verificați că pot gestiona un proiect de anvergura și la standardul de profesionalism al Chevron. Amândoi lucrau la departamentul Policy, Government and Public Affairs (PGPA), cu Cristina șefă. Oarecum am completat acest departament cu experiența mea de media și am constituit un fel de Romanian circle of trust în jurul lui Tom Holst, Country Manager venit din US. Tom a înțeles imediat că Mihnea este puntea de legătură cu Guvernul României, iar PGPA îi pavează acest drum.
Mihnea nu doar că era puntea de legătură, dar era, practic, singura legătură cu Guvernul. Avea viziunea de ansamblu a strategiei de energie a României, știa și negocia cu alte guverne toate geopoliticile de energie, cunoștea în amănunt comportamentele și business-urile companiilor străine. Îndrăznesc să spun (din ce am văzut cu ochii mei) că fără Mihnea se oprea contorul de lumină al României. Aveam întâlniri aproape săptămânal, unde mergeam noi, românii de la Chevron, cu Country Manager-ul. Mi-l aduc aminte pe Mihnea cum venea cu o mapă ministerială din care scotea caietul A5 cu foi dictando pe a cărui copertă era scris ”Chevron”. Cu puțin exercițiu de fost jurnalist curios puteam vedea la mapă și coperțile cu ”Exxon”, ”Lukoil” și mai erau vreo 5-6. Într-un caiet dictando erau miliardele pe care le jucau România și Chevron cu gazele. Alții cu petrolul, unii pe onshore, alții offshore. Mihnea știa la amănunt tot proiectul de dezvoltare al americanilor și avea notițe de la fiecare întâlnire, așa că nu-l prindeai neinformat. Avea statura funcționarului de stat perfect: baleia între politica românească și afacerea americană cu o grație cu care nu deranja pe nimeni. Tom Holst a înțeles repede că o rezoluție a lui Mihnea de tip ”Asta nu se poate, trebuie găsită o altă soluție” nu merita negociată. Se pierdea timp prețios, așa că mai bine pornea cu construirea unui nou plan. Pe de altă parte, Mihnea avea și rezoluții de genul ”Asta lăsați-o la mine, o rezolv eu”. Și o rezolva. Mai exista interacțiunea cu terți – autorități locale, ministere. Și acolo ori primeai întrebarea ”Domnul Ambasador știe?” sau pur și simplu puneai pe masă de la început ”Ne-am sfătuit cu domnul Ambasador și a agreat chestiunea”. Asta dacă nu trimisese deja Mihnea buzduganul. Vreau să spun fără rezerve că, în ciuda relațiilor mai vechi pe care le aveam cu Mihnea, niciodată nu am discutat despre afacerea Chevron în afara întâlnirilor oficiale. Nu am simțit nicio presiune, niciun reproș pentru faptul că eram loial angajatorului american. Era un cod nescris și nespus al onestității profesionale inițiat de Mihnea.
Desigur, lucrurile nu au mers perfect și nici nu puteau. România nu era pregătită să intre într-o afacere gigantică cu Chevron. Și Mihnea nu putea să facă minuni. Așa a apărut criza de la Pungești, unde după ocuparea șantierului (de fapt a locației viitorului șantier) de către localnicii protestatari, au trecut aproape 3 luni pentru o reacție a autorităților. Autorități care se angajaseră în contractul cu Chevron să asigure accesul pe loturile decise spre explorare. Cred însă, că fără Mihnea, alea 3 luni s-ar fi lungit la nesfârșit. La fel de nereușit a fost și finalul epopeei Chevron în România. Într-un sfârșit, când a văzut câte opreliști i se pun – ceea ce în termeni de business însemna întîrzieri în proiect cu pierderi de milioane de dolari lunar – Chevron a zis că renunță. Și a dorit să denunțe contractul (Acordul petrolier) fără a mai plăti valoarea investițiilor nerealizate, ca penalitate. Chevron a invocat că nu e lăsată să le facă, nu că nu vrea. Dar, partea română nu a acceptat. Mihnea a avut, ca și înainte, un rol de mediator activ, cu negocieri grele și la Guvern și la americani. Tot ce a reușit a fost, însă, un exit decent pentru Chevron, adică să închidă afacerea din România și să decidă ulterior justiția internațională consecințele. România a primit satisfacție la Curtea Comercială de la Paris, peste vreo 2 ani, pe când se și uitase de Chevron pe la noi, iar americanii acoperiseră găurile de aici cu exploatații fabuloase în Asia cu resursele deblocate din România. Cert este însă că, dacă vorbești acum la sediul central al Chevron din Houston sau în cel de la Londra de ”Ambassador Mihnea” mulți vor ridica capul din hîrtii să zică ”Oh, ya!”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Recunoștință veșnică lui Mihnea Constantinescu!