Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„Riscurile meseriei”. Câteva exemple de presiuni la care sunt supuși jurnaliștii din România

Jurnalistă pe teren

”Foto - Profimedia Images

A scăpat neviolată, panarama?”, ”La anul să încerce ca prostituată”, ”O t**fă cu două fețe”, ”Ai luat p**a de la localnici?” – sunt doar câteva dintre comentariile pe care le-a citit Delia Dascălu, o tânără jurnalistă la început de carieră, după ce a scris pentru publicația la care colaborează un reportaj în care a încercat să arate felul în care e primită o turistă străină pe litoralul românesc. Tot zilele trecute, Cristian Tudor Popescu, unul dintre cei mai vechi și mai cunoscuți jurnaliști din presa românească, se confesa public cu privire la “tirul de lături” îndreptat asupra lui, cu precădere în ultimii ani, pregătit în laboratoarele unor partide extremiste și a propagandei pro-ruse. Gazetarul vorbea chiar despre “anihilarea” lui și despre necesitatea de a i se închide gura până la alegerile din 2024. 

Cumva, cele două povești publicate zilele trecute, m-au trimis cu gândul la un loc foarte special, pe care nu-l accesez aproape niciodată, dar pe care îl țin acolo, în cutiuța cu experiențe jurnalistice, despre care nu vorbesc public. Am decis s-o fac acum, în lumina acestor două povești, pentru că unii ar putea spune că vin vremuri grele pentru presa românească. Eu zic că vremurile grele au început cu mult timp în urmă și oamenii ar trebui să știe asta. Jurnaliștii trăiesc în marea parte a timpului lor, sub asaltul unor presiuni la care mulți au devenit deja imuni. Dar asta nu înseamnă că ele sunt normale.

Vă spuneam de locul acela foarte special, pe care nu-l accesez aproape niciodată și despre care n-am vorbit public, pentru că, așa cum se întâmplă în cazul multor jurnaliști, am și eu familie și n-aș vrea s-o supun unor îngrijorări suplimentare. Este vorba despre secțiunea de Spam a mesageriei private. Acolo am depozitat, de-a lungul anilor, mesajele de amenințare, jignirile și calomniile la adresa mea. Ce e drept, au fost vremuri în care numărul lor era copleșitor. În ultimii ani e doar mare. Asta nu înseamnă că nu contează sau că nu doare.

Deși mi-a fost greu să deschid căsuța de mesaje, am făcut-o cu aceeași atitudine cu care le și citesc atunci când ele vin către mine: până la urmă, sunt oameni pe care nu-i cunosc și oameni care nu mă cunosc cu adevărat, deci citesc ca și cum n-ar fi vorba despre mine. 

Trecând în revistă acele mesaje, îmi dau seama că plaja creativității românești atunci când vine vorba de insultarea jurnaliștilor, indiferent de motive, este foarte vastă: “O să-ți umplu ciocul ăla de sânge”, “Ar trebui să mori și să donezi organele alea, că poate altcineva chiar le-ar folosi ca să trăiască cu rost”, “Nu știu de ce ești atât de proastă, dar poate te pune cineva la punct și te prinzi”, “Ești o c…ă de doi lei, care scrie mizerii de doi bani” sau “Oamenii ar trebui să te prindă pe stradă, să te dezbrace, ca să vezi și tu cum se simt alții, când scrii prostii despre ei”….

Îmi dau seama acum că, oricât aș încerca să privesc cu detașare genul acesta de mesaje online, mi se taie, totuși un pic respirația. Și nu pentru că mi-ar fi fost vreodată frică, ci pentru că mă enervează genul asta de catalogare nedreaptă, venind din partea unor persoane pe care nici nu le cunosc și care nici măcar curajul de a le transmite utilizând propria lor identitate nu-l au. Deci în fața cui să te aperi? Cum ai putea să le demonstrezi că greșesc? Cum explici oamenilor civilizația, până la urmă? Cum povestești decența sau bunul simț?

De-a lungul anilor mi-am construit prietenii solide în presă. Cu oameni din experiența cărora am avut lucruri de învățat, dar și cu oameni care împărtășeau cu mine experiențe similare. Îmi amintesc cât de impresionată am fost de Sebastian Oancea, jurnalistul care l-a destructurat pe Oprișan și l-a arătat public în toată nevolnicia lui poleită cu averi și bunuri de lux, luate din împrumuturi de la pensionara lui mamă. Devenind prieteni, am aflat de la Sebastian lucruri absolut șocante despre felul în care și-a trăit el situația de jurnalist care se opune unui sistem autoritar local. Și o să vă dau un exemplu, pentru că, veți vedea, nici nu trebuie mai mult. 

“În 2019, mi-am făcut ziua la un restaurant. Au venit oameni din toate mediile. La un moment dat, am transmis live petrecerea și m-am pupat, fără să vreau, pe gură cu un amic. Ce a urmat a fost de-a dreptul revoltător: au început să mă bălăcărească în ziarul lui Oprișan și pe pagini neasumate de socializare, care aparțineau unor bugetari angajați la Consiliul Județean Vrancea. Postările erau redistribuite de toți pesediștii din Vrancea. Refrenul era că sunt homosexual și că, din cauza asta, nu am niciun fel de credibilitate ca jurnalist. Aș fi mers până acolo încât să mă declar gay, deși nu sunt, ca să le cer să spună în instanță de ce un bărbat care se pupă cu un alt bărbat nu are credibilitate în ceea ce face, ca jurnalist. Avem mii de jurnaliști cu o orientare sexuală diferită. Nu știu să încurce asta în vreun fel activitatea profesională, talentul sau flerul. Am ripostat, pur și simplu, făcându-mi meseria”.

Anul trecut, am cunoscut-o pe Parászka Boróka, o jurnalistă cu 22 de ani de experiență în presă, care lucrează la Târgu Mureș și, pentru că scrie adesea despre problemele administrației Viktor Orban din țara vecină, ea se confruntă constant cu agresivitatea online.

“Din trei în trei luni vin campanii de denigrare la adresa mea, personal. Minciuni, articole în presa de propagandă. Anul trecut, de pildă, au fost găsite niște buletine de voturi aruncate lângă satul meu, unde locuiesc. Descoperirea a fost făcută de colegi și am făcut ce trebuia să facă un jurnalist: m-am dus la fața locului, asta e firesc, am vorbit cu polițiștii, am făcut poze, am cerut informații și am dat informațiile pentru RTL și pentru revista pentru care fac corespondențe în Budapesta. Peste patru ore au apărut articole în presa de propagandă din Ungaria că eu am făcut diversiunea și cât de ciudat este că eu am fost acolo, că descoperirea s-a făcut în satul în care eu locuiesc. Așa a început acea campanie foarte agresivă la adresa mea, cu participarea inclusiv a UDMR-ului din Cluj și am primit foarte multe mesaje agresive, de tipul: Ar fi bine să mori!, De ce nu te spânzuri? C…ă ce ești!”

Cum vă spuneam, m-am hotărât să scriu acest articol, pentru că am observat o generalizare a fenomenului. Se întâmplă și jurnaliștilor din presa locală, și celor din presa centrală. Pentru unii experiența e mai intensă, în funcție de greutatea subiectelor la care lucrează și a personajelor publice despre care scriu, pentru alții e mai ușoară, dar nu înseamnă că nu există. Și nici că e normală.

Îi aud pe mulți spunând că “dreptul la libera exprimare explică și lucrurile astea”. Ei bine, nu e adevărat. Nu există dreptul de a insulta și nici dreptul de a amenința. Chiar dacă o faci de un cont fantomă, cu numele unui personaj din mintea ta.

Ajută la ceva presiunea asta venită de la o anumită parte a publicului, care, deși nu citește niciodată cu atenție un articol de la cap la coadă, se crede îndreptățită să jignească autorul? Sau de la acea parte a publicului care vine dintr-o zonă a intereselor obscure, caz în care jurnaliștii îi împiedică să se înfrupte fără rețineri din banii publici? Evident, nu. Dimpotrivă, așa cum spunea Sebi Oancea, “am ripostat făcându-mi meseria”.

Nu vreau să percepeți această scriitură ca pe o încercare de a victimiza jurnaliștii. Pentru că nu e cazul. Jurnaliștii care își iubesc meseria o vor iubi și cu amenințări, și cu jigniri, și cu calomnii. Deși nu e normal să fie așa. Nu e firesc că citim aceste mesaje în cheia unui stimulent sau a unei confirmări că jurnalistul își face bine treaba. Căci am văzut de multe ori genul acesta de reacție a publicului care nu crede că insulta și amenințarea jurnaliștilor e parte a dreptului la liberă exprimare. Dar, cumva, și acel public decent tratează fenomenul cu o ridicare din umeri și cu gândul că… nah… riscurile meseriei!

N-ar trebui să fie astea “riscurile meseriei” pentru cineva care face, mai bine sau mai prost, un serviciu public. Că asta fac jurnaliștii. Or, dacă publicul (sau o parte a lui) consideră că un serviciu public trebuie tratat ca o profesie de risc, atunci avem o problemă mare. Evident, nu zice nimeni că ar trebui ridicate statui jurnaliștilor. Nu zice nimeni că nu e normal să le spui public că greșesc sau că sunt în slujba unor personaje toxice și ar trebui să-și facă meseria în acord cu pretențiile celor care-i citesc. Nu spune nimeni că o critică sănătoasă la momentul potrivit nu poate determina un jurnalist să fie mai atent data viitoare. Dar libertatea de exprimare nu include dreptul de a insulta, de a amenința sau de a calomnia, pentru că aceste drepturi nu există.

Și un public care își dorește ca drepturile lui să fie apărate și ca interesele lui să fie atent urmărite de niște oameni care au pregătirea profesională de a scoate mizeria la lumină ar trebui să fie conștient de faptul că presa merită măcar un tratament decent.

E drept că în anii din urmă ne-am radicalizat masiv și ne-am obișnuit să evaluăm articolele după poze și titluri, dar perpetuarea acestui tipar de acțiune nu va face altceva decât să dezamăgească jurnaliștii care își fac cu drag meseria și să-i îndepărteze de această meserie pe cei tineri, care ar putea umple golurile atât de mari din presa românească actuală.

Căci, iată, ca să încheiem în cerc această scriere, tânăra jurnalistă din Constanța, în vârstă de numai 19 ani, care a vrut să arate, printr-un reportaj, cum e să fii turist străin pe litoralul românesc, a fost lovită din plin de “riscurile meseriei”. Și, evident, ar trebui să iubească deja suficient de mult meseria, ca să decidă că merită să rămână și s-o facă cu dăruire. În interes public. Chiar dacă uneori publicul îi spune că “a rămas neviolată”…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ovidiu check icon
    Exact, astea sunt "riscurile meseriei" de jurnalist. Modul în care expui și comentezi o situație va produce întotdeauna reacții, și pro, și contra. Desigur, limbajul vulgar, jignitor-ofensator-injurios este inacceptabil, dar e greu a fi stăvilit. Comentariile cititorilor sunt, pe anumite publicații online, verificate, filtrate și apoi publicate. Acolo unde nu se face, te poți aștepta la orice. Iar dacă adresa de e-mail a jurnalistului e disponibilă, oricine îți poate vârî, acolo, mizerii. Dar mă gândesc și că, dacă prestezi în presă, ar trebui să ai anumite aptitudini, care să te facă imun la atacuri și amenințări de tot felul, până la urmă inerente, pentru că asta-i lumea, unii te laudă, alții te scuipă.
    Cât despre jurnalistul Popescu (C.T.), evocat mai sus, și jetul de lături cu care a fost "mângâiat", nu e vreo noutate. Popescu, el însuși, în calitate de "crucișător al presei românești" a împroșcat abjecții, a maimuțărit și a inventat porecle ofensatoare pentru bună parte a clasei politice. Unele poate meritate, altele poate excesive sau absurde. Nu e vreun ins, slab de înger, pe umărul căruia să bocim. Un tip autosuficient, cu un ego gonflat, autodidact, care le știe și le comentează pe toate, uneori cu patimă și furie. Pentru că nu suportă sa fie contrazis și ridiculizat a blocat comentariile, la intervențiile lui, și aici, pe Republica. Iar cei care au alte păreri sunt, "bineînțeles", putiniști, rusofili, AUR-iști. Uneori, împărtășesc părerile lui, alteori, nu, ba chiar le găsesc caraghioase sau absurde. (Sper să nu se supere fanii pe care i-o mai avea pe-aici.)
    • Like 2
  • Nume check icon
    De acord. Nu este placut sa scri un articol - indiferent ca de tendentios este considerat - si la final sa primesti comentariile nesimtite si de prost gust mentionate mai sus.
    • Like 0
  • Ziariști și ziariști. Exemple sunt si într-o direcție și în alta. Cei cu puterea primesc, probabil , mesaje de la cititorii oponenți ai puterii. Ceilalți primesc mesaje de la susținătorii puterii plus cei plătiți pentru această treabă. O oarecare diferență între cele două categorii este sesizabilă. Prin argumentație, prin ton, prin limbaj. Personal ignor mesajele injurioase, vulgare, mitocănești. Ignorarea este metoda cea mai eficace în punerea la punct a acestor indivizi.
    • Like 0
  • Presiuni de genul acesta se fac şi asupra poliţiştilor, procurorilor (vă mai amintiţi presiunea media, şi nu numai, pe dna Kovesi?), judecătorilor sau medicilor şi, în general, asupra tuturor oamenilor care-şi fac treaba şi „nu pun botul”. Nu doar jurnaliştii lucrează sub ameninţare. Şi nu numai în România. Să nu uităm că în Rusia au murit jurnalişti (cam toţi) care l-au criticat pe Putin. A nu se înţelege că aş considera aşa ceva ca fiind normal. Dar, da, se poate încadra la „boli profesionale” sau, cum spunea domnul Cristian Tudor Popescu despre militarii morţi în Afganistan, la accidente de muncă. Trist, dar acesta este adevărul.
    • Like 2
  • Bună ziua, Republica. Mă folosesc de spațiul pentru comentarii al acestui articol... întrucât precedentul nu dispune (oare pentru că indispune?:) de așa ceva. Acolo, dl Cristian Tudor Popescu nu admite (iar redacția acceptă) nimic mai mult sau mai adevărat decât crede domnia sa că ar fi scris. Știți ce personalitate publică folosește aceeași rețetă, zisă și „când vorbești cu mine, să taci!”? O oarecare Gabriela Firea. Altfel, procentul de 20 % adevăr al unei anchete jurnalistice, stabilit de domnul CTP, ridică foarte multe semne de întrebare, sub aspect etic. Punct.
    • Like 0
  • sa le 'multumesti " colegilor din presa scrisa si vorbita , gen latrina 3 , rtv , stiripesurse , sorin rosca stanescu , radu moraru , ciutaci , cazi etc etc .
    • Like 1
  • Pentru ca veni vorba si de CTP:
    - Il citesc de cand a inceput sa scrie imediat dupa 1989. Am zis deseori ca "e atins de aripa geniului".
    - L-am certat de multe ori in anii 90 cand se manifesta agresiv la adresa SUA in special.
    - M-am bucurat in ultimii ani vazand cum trateaza problemele noastre.
    - In urma cu vreo cateva luni i-am atras totusi atentia, pe pagina lui de Facebook, ca greseste; nici nu-mi mai amintesc in ce consta greseala. Dar in termeni absolut civilizati. Reactia lui imediata: m-a blocat pe pagina de Facebook. Asta nu pot sa inteleg.
    - Nu l-am inteles cand a inceput sa se comporte ca un fel de sef peste cei de la Digi24, unde avea o prestatie de valoare si unde il urmaream cu mult interes. Dupa care a urmat divortul intre ei.
    - Acum il urmaresc de fiecare data pe "Republica". Si tot nu inteleg de ce niciodata la articolele lui nu exista si comentarii.
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult