„Riscurile meseriei”. Câteva exemple de presiuni la care sunt supuși jurnaliștii din România

”Foto - Profimedia Images

A scăpat neviolată, panarama?”, ”La anul să încerce ca prostituată”, ”O t**fă cu două fețe”, ”Ai luat p**a de la localnici?” – sunt doar câteva dintre comentariile pe care le-a citit Delia Dascălu, o tânără jurnalistă la început de carieră, după ce a scris pentru publicația la care colaborează un reportaj în care a încercat să arate felul în care e primită o turistă străină pe litoralul românesc. Tot zilele trecute, Cristian Tudor Popescu, unul dintre cei mai vechi și mai cunoscuți jurnaliști din presa românească, se confesa public cu privire la “tirul de lături” îndreptat asupra lui, cu precădere în ultimii ani, pregătit în laboratoarele unor partide extremiste și a propagandei pro-ruse. Gazetarul vorbea chiar despre “anihilarea” lui și despre necesitatea de a i se închide gura până la alegerile din 2024. 

Cumva, cele două povești publicate zilele trecute, m-au trimis cu gândul la un loc foarte special, pe care nu-l accesez aproape niciodată, dar pe care îl țin acolo, în cutiuța cu experiențe jurnalistice, despre care nu vorbesc public. Am decis s-o fac acum, în lumina acestor două povești, pentru că unii ar putea spune că vin vremuri grele pentru presa românească. Eu zic că vremurile grele au început cu mult timp în urmă și oamenii ar trebui să știe asta. Jurnaliștii trăiesc în marea parte a timpului lor, sub asaltul unor presiuni la care mulți au devenit deja imuni. Dar asta nu înseamnă că ele sunt normale.

Vă spuneam de locul acela foarte special, pe care nu-l accesez aproape niciodată și despre care n-am vorbit public, pentru că, așa cum se întâmplă în cazul multor jurnaliști, am și eu familie și n-aș vrea s-o supun unor îngrijorări suplimentare. Este vorba despre secțiunea de Spam a mesageriei private. Acolo am depozitat, de-a lungul anilor, mesajele de amenințare, jignirile și calomniile la adresa mea. Ce e drept, au fost vremuri în care numărul lor era copleșitor. În ultimii ani e doar mare. Asta nu înseamnă că nu contează sau că nu doare.

Deși mi-a fost greu să deschid căsuța de mesaje, am făcut-o cu aceeași atitudine cu care le și citesc atunci când ele vin către mine: până la urmă, sunt oameni pe care nu-i cunosc și oameni care nu mă cunosc cu adevărat, deci citesc ca și cum n-ar fi vorba despre mine. 

Trecând în revistă acele mesaje, îmi dau seama că plaja creativității românești atunci când vine vorba de insultarea jurnaliștilor, indiferent de motive, este foarte vastă: “O să-ți umplu ciocul ăla de sânge”, “Ar trebui să mori și să donezi organele alea, că poate altcineva chiar le-ar folosi ca să trăiască cu rost”, “Nu știu de ce ești atât de proastă, dar poate te pune cineva la punct și te prinzi”, “Ești o c…ă de doi lei, care scrie mizerii de doi bani” sau “Oamenii ar trebui să te prindă pe stradă, să te dezbrace, ca să vezi și tu cum se simt alții, când scrii prostii despre ei”….

Îmi dau seama acum că, oricât aș încerca să privesc cu detașare genul acesta de mesaje online, mi se taie, totuși un pic respirația. Și nu pentru că mi-ar fi fost vreodată frică, ci pentru că mă enervează genul asta de catalogare nedreaptă, venind din partea unor persoane pe care nici nu le cunosc și care nici măcar curajul de a le transmite utilizând propria lor identitate nu-l au. Deci în fața cui să te aperi? Cum ai putea să le demonstrezi că greșesc? Cum explici oamenilor civilizația, până la urmă? Cum povestești decența sau bunul simț?

De-a lungul anilor mi-am construit prietenii solide în presă. Cu oameni din experiența cărora am avut lucruri de învățat, dar și cu oameni care împărtășeau cu mine experiențe similare. Îmi amintesc cât de impresionată am fost de Sebastian Oancea, jurnalistul care l-a destructurat pe Oprișan și l-a arătat public în toată nevolnicia lui poleită cu averi și bunuri de lux, luate din împrumuturi de la pensionara lui mamă. Devenind prieteni, am aflat de la Sebastian lucruri absolut șocante despre felul în care și-a trăit el situația de jurnalist care se opune unui sistem autoritar local. Și o să vă dau un exemplu, pentru că, veți vedea, nici nu trebuie mai mult. 

“În 2019, mi-am făcut ziua la un restaurant. Au venit oameni din toate mediile. La un moment dat, am transmis live petrecerea și m-am pupat, fără să vreau, pe gură cu un amic. Ce a urmat a fost de-a dreptul revoltător: au început să mă bălăcărească în ziarul lui Oprișan și pe pagini neasumate de socializare, care aparțineau unor bugetari angajați la Consiliul Județean Vrancea. Postările erau redistribuite de toți pesediștii din Vrancea. Refrenul era că sunt homosexual și că, din cauza asta, nu am niciun fel de credibilitate ca jurnalist. Aș fi mers până acolo încât să mă declar gay, deși nu sunt, ca să le cer să spună în instanță de ce un bărbat care se pupă cu un alt bărbat nu are credibilitate în ceea ce face, ca jurnalist. Avem mii de jurnaliști cu o orientare sexuală diferită. Nu știu să încurce asta în vreun fel activitatea profesională, talentul sau flerul. Am ripostat, pur și simplu, făcându-mi meseria”.

Anul trecut, am cunoscut-o pe Parászka Boróka, o jurnalistă cu 22 de ani de experiență în presă, care lucrează la Târgu Mureș și, pentru că scrie adesea despre problemele administrației Viktor Orban din țara vecină, ea se confruntă constant cu agresivitatea online.

“Din trei în trei luni vin campanii de denigrare la adresa mea, personal. Minciuni, articole în presa de propagandă. Anul trecut, de pildă, au fost găsite niște buletine de voturi aruncate lângă satul meu, unde locuiesc. Descoperirea a fost făcută de colegi și am făcut ce trebuia să facă un jurnalist: m-am dus la fața locului, asta e firesc, am vorbit cu polițiștii, am făcut poze, am cerut informații și am dat informațiile pentru RTL și pentru revista pentru care fac corespondențe în Budapesta. Peste patru ore au apărut articole în presa de propagandă din Ungaria că eu am făcut diversiunea și cât de ciudat este că eu am fost acolo, că descoperirea s-a făcut în satul în care eu locuiesc. Așa a început acea campanie foarte agresivă la adresa mea, cu participarea inclusiv a UDMR-ului din Cluj și am primit foarte multe mesaje agresive, de tipul: Ar fi bine să mori!, De ce nu te spânzuri? C…ă ce ești!”

Cum vă spuneam, m-am hotărât să scriu acest articol, pentru că am observat o generalizare a fenomenului. Se întâmplă și jurnaliștilor din presa locală, și celor din presa centrală. Pentru unii experiența e mai intensă, în funcție de greutatea subiectelor la care lucrează și a personajelor publice despre care scriu, pentru alții e mai ușoară, dar nu înseamnă că nu există. Și nici că e normală.

Îi aud pe mulți spunând că “dreptul la libera exprimare explică și lucrurile astea”. Ei bine, nu e adevărat. Nu există dreptul de a insulta și nici dreptul de a amenința. Chiar dacă o faci de un cont fantomă, cu numele unui personaj din mintea ta.

Ajută la ceva presiunea asta venită de la o anumită parte a publicului, care, deși nu citește niciodată cu atenție un articol de la cap la coadă, se crede îndreptățită să jignească autorul? Sau de la acea parte a publicului care vine dintr-o zonă a intereselor obscure, caz în care jurnaliștii îi împiedică să se înfrupte fără rețineri din banii publici? Evident, nu. Dimpotrivă, așa cum spunea Sebi Oancea, “am ripostat făcându-mi meseria”.

Nu vreau să percepeți această scriitură ca pe o încercare de a victimiza jurnaliștii. Pentru că nu e cazul. Jurnaliștii care își iubesc meseria o vor iubi și cu amenințări, și cu jigniri, și cu calomnii. Deși nu e normal să fie așa. Nu e firesc că citim aceste mesaje în cheia unui stimulent sau a unei confirmări că jurnalistul își face bine treaba. Căci am văzut de multe ori genul acesta de reacție a publicului care nu crede că insulta și amenințarea jurnaliștilor e parte a dreptului la liberă exprimare. Dar, cumva, și acel public decent tratează fenomenul cu o ridicare din umeri și cu gândul că… nah… riscurile meseriei!

N-ar trebui să fie astea “riscurile meseriei” pentru cineva care face, mai bine sau mai prost, un serviciu public. Că asta fac jurnaliștii. Or, dacă publicul (sau o parte a lui) consideră că un serviciu public trebuie tratat ca o profesie de risc, atunci avem o problemă mare. Evident, nu zice nimeni că ar trebui ridicate statui jurnaliștilor. Nu zice nimeni că nu e normal să le spui public că greșesc sau că sunt în slujba unor personaje toxice și ar trebui să-și facă meseria în acord cu pretențiile celor care-i citesc. Nu spune nimeni că o critică sănătoasă la momentul potrivit nu poate determina un jurnalist să fie mai atent data viitoare. Dar libertatea de exprimare nu include dreptul de a insulta, de a amenința sau de a calomnia, pentru că aceste drepturi nu există.

Și un public care își dorește ca drepturile lui să fie apărate și ca interesele lui să fie atent urmărite de niște oameni care au pregătirea profesională de a scoate mizeria la lumină ar trebui să fie conștient de faptul că presa merită măcar un tratament decent.

E drept că în anii din urmă ne-am radicalizat masiv și ne-am obișnuit să evaluăm articolele după poze și titluri, dar perpetuarea acestui tipar de acțiune nu va face altceva decât să dezamăgească jurnaliștii care își fac cu drag meseria și să-i îndepărteze de această meserie pe cei tineri, care ar putea umple golurile atât de mari din presa românească actuală.

Căci, iată, ca să încheiem în cerc această scriere, tânăra jurnalistă din Constanța, în vârstă de numai 19 ani, care a vrut să arate, printr-un reportaj, cum e să fii turist străin pe litoralul românesc, a fost lovită din plin de “riscurile meseriei”. Și, evident, ar trebui să iubească deja suficient de mult meseria, ca să decidă că merită să rămână și s-o facă cu dăruire. În interes public. Chiar dacă uneori publicul îi spune că “a rămas neviolată”…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp