Foto: wikipedia
„Îngrozitor de degeaba trece timpul. În fiecare zi cred că îl voi întrebuința cu randament și în fiecare seară constat că nu am făcut nimic.”
„E probabil fatal să nu pot scăpa de lene, și totuși, cât aș vrea și chiar mă străduiesc...”
„Tot mai temeinic își face loc în mine preocuparea cititului, pentru că am căpătat un simț în plus: conștiința pagubei de a lăsa timpul să treacă degeaba.”
Acestea sunt doar trei citate, asemănătoare, din jurnalul lui Geo Bogza, scrise la 20 și 21 de ani. Regăsim alte variații pe aceeași temă (lenea versus productivitatea), dar nu trebuie să îl luăm în serios pe rebelul lor autor, care exagerează literar și îngroașă emfatic nota nemulțumirilor de sine. Dimpotrivă, judecând după faptele consemnate (munca la o fabrică de sifoane, scrierea unei reviste, lectura, lucrul la volumele de poezii, mici comisioane și ajutoare făcute prietenilor), el ni se descoperă mai curând ca un om harnic și chiar foarte harnic. Desigur, probabil avea, ca mulți dintre noi, perioadele sale de letargie, mai ales succedând unora de mare efort și surmenare.
Parcurgând paginile „Jurnalului de copilărie și adolescență” al lui Geo Bogza, am fost tentată în câteva rânduri să îl abandonez, certându-mă în gând cu autorul pentru misoginismul lui sporadic, ca și pentru vulgaritate. Pe de altă parte, prospețimea și sinceritatea consemnărilor, ca și talentul din spatele lor, asigură un cititor fidel până la capăt. Iar în câteva rânduri putem descoperi că noi, ca cititori, rezonăm fiecare în felul nostru cu tânărul Bogza. Greu de crezut, pentru că spiritul lui are ceva inedit, de etern rebel fără cauză, ceea ce îl singularizează cumva în peisajul istoriei literare, dar și al caracterelor umane pur și simplu. Disprețul lui față de spiritul burghez, de exemplu, ajunge să fie seducător. Citatele din finalul acestui articol sunt destul de elocvente.
Dar să nu uităm nici vârsta fragedă la care au fost scrise aceste pagini. Început la 15 ani, jurnalul se oprește la vârsta de 22. Este impresionantă forța exprimării, așa de timpurie. Că adolescența aduce cu ea un suflu puternic și convingeri năvalnice, asta o știm cu toții. Dar este surprinzător când acestea sunt dublate de un stil matur, de o siguranță a redactării și de un talent literar deja cizelat. Câți tineri sunt astfel în zilele noastre? Câți dintre ei muncesc cu jumătate de normă și își strâng banii pentru un vis artistic, cum ar fi scoaterea unei reviste? Câți dintre ei se pot exprima așa cum au făcut-o la 16 ani Bogza, sau Hannah Arendt, de pildă, sau alți scriitori care au debutat în adolescență (Eminescu)? Nu cred că genialitatea este inegal distribuită de-a lungul secolelor, dimpotrivă – există o anumită echitate și uniformă distribuție a talentului. Dar cred că există circumstanțe sociale care ne pot da în unele epoci, mai mult decât în altele, oameni excepționali. Și, invers, circumstanțe care pot inhiba dezvoltarea: precum marile tragedii sau conflagrații ale umanității (războaie, revoluții, epidemii etc). Dar și reversul medaliei este valabil: un prea accentuat confort, combinat cu o viziune excesiv pragmatică și mercantilă. Câți adolescenți mai au astăzi exercițiul scrierii în jurnal, când timpul lor liber este intens disputat de instagram și tiktok? Câți mai au răbdarea de a construi temeinic o carieră, un vis, un parcurs? Este extrem de greu să mergi în răspăr cu moda timpului, cu anturajul, cu presiunea socială. Și astfel, deși lumea de azi ne tot repetă câteva clișee motivaționale precum „gândește în afară cutiei” și „fii cea mai bună versiune a ta”, de fapt puțini tineri ajung să își atingă potențialul și să fie cea mai bună versiune a lor. Este simplu de imaginat asta dacă ne gândim ce poate face azi un tânăr talentat (în diverse domenii) pentru talentul său. Cum ar putea (sau ar fi putut) el să și-l pună în valoare dacă timpul său liber nu ar fi concurat de divertismentul online, de exemplu.
Dar să revenim la Bogza, cel care nu voia să lase ca timpul să treacă degeaba pe lângă el. Regăsim la el obsesia originalității, care, după părerea mea, dăunează pe alocuri operei sale. Bogza e mare acolo unde e firesc, unde revolta lui țâșnește natural și unde refuză să își canalizeze spiritul într-o direcție anume, ca în zăgazurile acestea ale avangardismului și originalității cu orice preț. Acest exercițiu ne arată însă din plin ceva manifestat și azi, 100 de ani mai târziu: atunci când artistul (adesea minor) caută cu orice preț să fie altfel, să fie original, el eșuează mult prea adesea în...pornografie și mizerabilism. Este, până la urmă, extrem de amuzant: fugi de conformism, ca să cazi de fapt într-o convenție răsuflată. Rețetarul este azi deja vechi și plictisitor: sexualitate, agresivitate de limbaj, argou, paradox al registrelor (trecere bruscă de la neologic la colocvial), jocul așteptării frustrate, rimă albă (dacă vorbim de poezie), fluxul conștiinței și delir egocentric (dacă vorbim de proză), dar și proclamarea recurentă a originalității proprii, ca și a războiului cu „expirații”, cu „dinozaurii”, cu critica onestă de întâmpinare (și nu elogierile reciproce de grup). Toate-s vechi și nouă toate.
Dar sunt de admirat la Bogza sinceritatea, prospețimea impresiilor, căința, ca și genul acela de suferință expiatoare. Și, în cel mai înalt grad, e de reținut revolta lui creativă, cumulată cu ambiție. Geo Bogza e revoltatul prin excelență, antiburghezul, care pentru un crez artistic este gata să trăiască de azi pe mâine. La trântă cu viața, el nu vrea să se lase înfrânt, iar banalitatea îi repugnă mai mult decât nefericirea. Închei articolul cu câteva citate, care poate vor trezi curiozitatea pentru acest rebel al literaturii române:
• Vulturul să fie vultur. Vulturul să fie vultur, să planeze deasupra munților, să nu coboare pe pământ, să nu se târască prin țărână. Vulturul să plutească la mari înălțimi. Iar eu vreau să fiu vultur. Și voi fi!
• Să nu uit că mi-am propus ca în trecerea mea prin viață să o zgârii. Și o voi face, chiar cu riscul de a înnebuni.
• Viața interioară o trăiesc cu nările larg deschise.
• În mine năvălește viața ca seva în copaci.
• Prefer să mănânc numai o dată pe zi, dar să am în schimb libertatea de a visa.
• E în mine o furie de a scrie, la fel furiei de a trage cu revolverul.
• Un sentiment se afirmă din ce în ce mai puternic: de a nu-mi bate joc de existență, de a nu o morfoli cu cedări treptate, cu compromisuri, până ce am să mă văd bătrân și terfelit în fața morții. Sunt aici o singură dată.
• Ce meschină, ce jegoasă e existența acelora care se aruncă pe viață, să se îndoape, să se îngrașe. Mă simt din aceeași substanță cu toți răzvrătiții, cu toți martirii.
• De-abia acum îmi dau seama ce înseamnă o idee și ce înseamnă să mori pentru ea, și văd pe cei putreziți în închisori, pe cei spânzurați pentru ideile lor. Mă îngrozesc. Dar celălalt destin mă dezgustă, mi-e scârbă să fiu îndopat cu bunuri, și dintre aceste două căi aleg pe cea care mă îngrozește decât pe cea care mă dezgustă.
• Tentațiile acestei lumi nu fac decât să-ți adoarmă spiritul, ca pe un câine căruia mereu i-ai azvârli câte o bucată de carne. Din zi în zi momiți, înșelați, până ce se pomenesc în fața morții.
• Cum am putut trăi în neștire până acum? Mă mir cum trăiesc ceilalți, cum aleargă în toate părțile și nu se opresc toți deodată să se întrebe: ce-i cu noi?
• Revolta e viață. A trăi înseamnă să te răzvrătești. Dacă te conformezi ești mort.
• Altceva e în mine, o tristețe, o nedumerire, o sete chinuitoare de viață nefalsificată. Parcă îmi vine să strig celor din jur: opriți-vă o clipă. Gândiți-vă bine ce e cu voi. Unde alergați?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.