Cum a fost omul Mihai Eminescu. Câteva indicii asupra portretului său din viața reală

De ce ne este așa de drag Eminescu? De ce e așa de important pentru cultura noastră? Răspunsurile sunt multe și ar ține în special de valoarea operei sale, de „românitatea” ei (dată de recursul la istoria națională, mit și folclor), ca și de universalitatea sa (derivată din perenitatea zbuciumului uman, dar și din influențe din marea literatură și filosofie – Schopenhauer, Kant, Shakespeare, Schiller, istorie și cultură persană, indiană, greacă etc). Totuși, apropierea noastră de Eminescu este înlesnită și de biografia lui, de personalitatea reliefată de mărturisiri proprii sau ale celor din jur (Slavici, Stefanelli, Iacob Negruzzi, Creangă, Maiorescu, Caragiale etc). Dar cum a fost omul Eminescu, cel care prin geniul său poetic „este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române” (Titu Maiorescu)? Personalitatea lui nu poate fi cuprinsă într-un articol la ceas omagial, dar, într-o selecție inevitabilă, putem reține modestia, autoironia, umorul, dragostea de semeni, inteligența, onestitatea. 

Dintre acestea toate, vom ilustra, cu citate, autoironia amară, prin care poetul se interoghează cu privire la sensul artei lui. Care artă, pe lângă faptul că îl face muritor de foame („poezie-sărăcie”), e prezentată ca inferioară Vieții înseși sau Iubirii. Asta ne arată, de exemplu, poezia „Cărțile” în care Eminescu, după ce îl elogiază pe Shakespeare, mărturisește că are un maestru infinit mai prețios și mai înțelept – Iubita. Ea e totodată un maestru tăinuit:

Și vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie.

Nici el nu vrea să-l știe orișicare,

Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n brață

Și decât tine mult mai mult mă-nvață!

Refuzul sau desconsiderarea propriei arte apare și în poemul meditativ sarcastic „Cugetările sărmanului Dionis” sau în „Icoană și privaz”, unde întâlnim un vers percutant precum acesta:

„De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț”.

Oare am citit bine? Ne aflăm în fața unei arte poetice, în care autorul își ironizează propria operă? Găsim oare vreun echivalent în literatura contemporană, vreo altă probă prin care un scriitor să ne arate că nu ia în serios augusta lui persoană?

Eminescu mai făcuse și cu alte prilejuri un portret rizibil al geniului sau al poetului însuși:

Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate

Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,

Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;

Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic. 

Este drept, însă, că aici, în „Scrisoarea I”, ridicolul cade doar pe înfățișarea fizică, ce potențează prin contrast înțelepciunea și înălțimea de spirit. În „Icoană și privaz” disprețul și negația apar ca mai adânci, atingând esențe, nu doar înfățișarea:

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi

Nu secolul, ca alții ­un ceas măcar, o zi?

Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag

Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...

Aceasta e menirea unui poet în lume?

Pe valurile vremei, ca boabele de spume

Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate

Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate? (...)

O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus

Decât povești pe care Homer și alți autori

Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori. (...)

Am putea crede ca Eminescu se auto parodiază, exemplificând cu două motive literare obsesive ale poeziei sale: „cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate”.

Ironia merge mai departe, iar poetul constată nu doar că arta sa e derizorie, nu doar că e sărac, ci și că e disprețuit în dragoste și nu poate ține pasul cu rivalii săi. Într-o secvență lirică adresată (de parcă o femeie mai în vârstă îi sfătuiește aleasa), fata e îndemnată să îl respingă pe poet și să aleagă un bărbat mai de lume, mai frivol. Un portret similar se regăsește și în Scrisori, de altfel:

Doar nu ești tu nebună

S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,

Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncime

În strofe o disface și o așază-n rime...

Soldatul spune glume ușoare ­ tu petreci...

Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine și-i ridică.

El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,

Privindu-te cu jale, oftează ­ un năuc...

Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă duc

Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez

Și-n inima copilei defel nu-naintez.

Minunat portret-robot al artistului prin ochii cochetei frivole, dornică de amuzament și înlesniri materiale. Să îl contemplăm puțin pe poetul năuc, „împușcă-n lună”, timid, cu oftări patetice, care defel nu înaintează (!) în inima fetei.

Vin apoi câteva versuri pe care proletcultismul anilor 50 trebuie să le fi apreciat, deoarece proclamă superioritatea meseriilor manuale față de „aurul fals” și spoiala scrisului:

O, salahori ai penei, cu rime și descrieri

Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...

Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul

Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...

În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul,

Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul

Cel rău al minții mele... și vremea este vama

Unde a mea viață și-a arăta arama.

„Să reproduci frumosul în forme” ne înveți:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...

Are deci dreptate Eminescu să elogieze plugul, tesla, ciocanul, în detrimentul artei? Cum e posibil ca agricultorii noștri, admiși afară din case în pandemie ca să ne pună pe masă pâinea (deci categorie profesională esențială în vreme de urgență), să câștige mult mai puțin decât cântăreți, sportivi, creatori de conținut, entertaineri? Întrebarea este părtinitoare și își cere parțial dezaprobarea, așa cum dezaprobare parțială cer și versurile lui Eminescu (printr-un sens din subtext). Fără a ascuți lupta de clasă (deși învrăjbirea e din nou la mare preț), poate trebuie recunoscut că fără plug nu putem avea nici societate, nici artă, dar nici prosperitatea materială nu e de ajuns singură. Ceva rămâne tern și fad, în absența marii literaturi, a muzicii, a picturii, a cinematografiei etc. Într-un corp social sănătos, fiecare are rostul și locul său, iar nimeni nu duce în spinare pe nimeni. Latinii ne amintesc însă că nevoile primare sunt mai stringente decât cele artistice. În vremuri grele, trebuie mai întâi să supraviețuim, apoi să facem poezie. Primum vivere, depinde philosophari (Mai întâi să trăim, apoi să filozofăm).

Un ultim grupaj liric ne pune înainte o problemă filosofică: arta e doar o palidă și inferioară copie a naturii (cum afirmă consecvent cu sine Eminescu)? Sau arta e superioară naturii, cum credea Baudelaire?

Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune...

Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,

O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters

Din lirica modernă ­ e mult, mult mai presus.

Există câteva date calendaristice care par înscrise în certificatul nostru colectiv de naștere. În mod clar, 15 ianuarie este una din ele, pe care poate ar trebui să o reținem. Și poate ar mai trebui să îl și citim pe Eminescu. Și să citim, în general. Cărți și reviste. S-a tot semnalat și deplâns, și pe Republica, dispariția presei scrise, a unor reviste precum Gazeta sporturilor, National Geographic România, Idei în dialog etc. În continuare sunt și alte publicații extraordinare care se zbat să reziste, număr de număr, săptămână de săptămână. Vom găsi acolo anchete (cu reporteri trimiși pe teren), articole ample, interviuri, studii... miros de cerneală tipografică și de hârtie... Când nimeni nu le va mai cumpăra, ele vor dispărea și le vom mai vedea doar în vitrina vreunui muzeu sau în biblioteci. România literară. Formula AS. Contemporanul. Observatorul cultural. Dilema. Magazin istoric. Răsfoite la micul-dejun, cu o cafea bună alături, ar putea fi o bornă prietenoasă a unei zile petrecute în mod mai îngrijit și mai voluntar. În vreme ce youtube-ul sau Instagramul ne pot fura pe nesimțite timpul, o carte sau o revistă cer de la noi o participare mai conștientă și mai angajată. Pentru anul care vine, mi-aș dori să citim cărți frumoase (pentru cultură și știință), să citim Cartea cea mare și cărțile sfinților părinți (pentru echilibru sufletesc), să avem puterea autoironiei și de a nu ne lua excesiv în serios, să scăpăm de obiceiuri rele și adicții (inclusiv cea pentru ecrane), să cumpărăm reviste, să scriem, dar să mânuim și plugul sau ciocanul. Și să avem mai multă dragoste și pace socială. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp