„Tu nu ai altceva de făcut decȃt să înveţi, de restul ne ocupăm noi”. Despre părinți supraprotectivi și tineri concentrați doar pe notă

Foto Getty Images

În anii mei de activitate didactică universitară am întȃlnit destui studenţi care sunt inteligenţi dar şi depun efort de învăţare, sunt conştiincioşi, dar … par complet lipsiţi de orice spirit practic, “agăţaţi” de un rezultat cu 4 zecimale exacte însă pe care nu ştiu să îl interpreteze (ba mai mult decȃt atȃt, fie se sperie de faptul că li se cere interpretarea, fie sunt indignaţi de cererea aceasta, ca şi cȃnd eu, ca şi cadru didactic, aş ieşi în afara competenţelor din fişa postului cu această dorinţă “absurdă”). Aceşti studenţi oferă soluţii tehnice minuţios detaliate dar fără a-şi da seama nici cȃt ar costa, nici cȃt ar dura punerea în practică a rezolvării oferite de ei. Iar odată ajunşi în laborator, unde se confruntă cu realitatea erorilor experimentale, par a nu putea accepta că acestea există în mod obiectiv. Cȃnd li se explică faptul că unele rezultate afectate de erori mari ar trebui să nu fie considerate în prelucrarea datelor, tendinţa lor este să le şteargă complet, ca şi cȃnd nu ar fi existat, în loc să identifice tipul de eroare şi să justifice raţiunea neconsiderării punctelor respective în etapa de prelucrare a datelor.

Cum aici nu este vorba de dezinteres al studentului, acest fenomen este de examinat şi din punct de vedere psihologic. Iar dacă privim atent, majoritatea acestor studenţi provin din familii supraprotective. De-a lungul vieţii, ei nu au avut nici un fel de responsabilitate în casă, mai puţin cea a învăţatului. Părinţii au oferit tot restul, şi susţinere financiară şi rezolvarea tuturor nevoilor curente (de tip spălat, călcat, curăţenie, gătit), pentru a-i crea copilului toate condiţiile de învăţat. Aşa că toată viaţa lui, de la şcoala primară pȃnă în ultimul an de master (sau doctorat) copilul/tȃnărul nu a ştiut decȃt că “altă treabă tu nu ai decȃt să înveţi, de restul ne ocupăm noi”.

Rezultatul este că tȃnărul nu a ştiut niciodată nici să meargă la piaţă, nici să “şurubărească” prin casă, nu are habar cȃt îţi ia să pui aspiratorul sau să calci o cămaşă, şi aşa mai departe. Unii părinţi sunt atȃt de excesivi încȃt se auto-transformă în “sclavi” ai dorinţelor copiilor, şi uite aşa tineri de 20 de ani nu acceptă mȃncarea decȃt dacă e făcută în acea zi, şi nicidecum mȃncarea gătită ieri şi reîncălzită. Şi e şi de înţeles, cum niciodată nu au ştiut ce efort implică a găti în fiecare zi, pentru că felul preferat s-a “materializat din neant” atunci cȃnd l-au solicitat, de ce ar face altfel?

De multe ori eu dau un exemplu metaforic referitor la această desprindere de lucruri practice. Să presupunem că aţi fi întrebaţi cum se prepara supa de legume. Răspunsul rezonabil ar fi că se cumpăra roşii, morcovi şi ceapă, se curăţă, se spală, se taie apoi se pun la fiert. Pe de altă parte, un tȃnăr supraprotejat va spune că este nevoie de 4.87 roşii, 1.27 morcovi şi 0.76 cepe, tăiate în cubuleţe cu latura de 4.45 mm, şi că va fi nevoie de 3452 cubuleţe de roşii, 2231 de morcovi şi 895 de ceapă, fierte 20.45 minute. In plus, cumpăratul, curăţatul şi spălatul nu sunt menţionate, fiind “de la sine înţelese”, pentru că oricum în viaţa lor acestea se întȃmplă de la sine iar cei în cauză se concentrează, ca la şcoală, pe exactitatea cifrelor. E drept că în exemplul de mai sus am exagerat un pic … dar nu atȃt de mult pe cȃt s-ar crede.

Care sunt consecinţele?

Una este aceea legată de viaţa de după încheierea studiilor – şi profesional, şi personal, aceşti tineri vor avea dificultăţi de adaptare; mai mult, acestea se accentuează dacă sunt perpetuate prin a rămȃne să locuiască cu părinții, pentru că această comoditate a lucrurilor care “se întȃmplă de la sine” pare la prima vedere un avantaj.

În plus, cum au fost bine protejați de viaţa reală, aceşti tineri se prea poate să aibă şi dificultăţi de relaţionare (pentru că s-au valorizat doar prin rezultatele şcolare şi nu prin restul lucrurilor care ţin de experienţa vieţii). De multe ori au şi probleme în a-şi asuma responsabilităţi proprii, de a-şi gestiona viaţa de zi cu zi, în care un “om mare” nu doar are să-şi rezolve problemele de la job ci trebuie să-şi amintească şi să plătească facturile, şi să facă aprovizionare, şi curăţenie, şi să aibă de mȃncare, şi să spele şi calce rufele, ba în plus să mai găsească timp şi de viaţă personală. Viaţă personală pentru care nu prea are vreun model sănătos, pentru că ce a văzut la părinţii lui? Că aceştia îşi petreceau tot timpul “făcȃnd lucruri” pentru tȃnăr. Nu că ei le-ar fi cerut, sau că ar fi fost conștienți de efortul pe care acestea îl implică, ci pentru că li s-au oferit ca ceva de la sine înţeles.

Că asta va reprezenta o piedică în dezvoltare şi maturizare cred că devine evident. E drept că şcoala contracarează cȃt poate – şi ce bune sunt în acest sens orele de aplicaţii, laborator, şi practică, unde studentul se mai vede pus, măcar din cȃnd în cȃnd, faţă în faţă şi cu cȃt durează să faci ceva cu mâinile proprii, şi cu faptul că nu toate operaţiile practice pot decurge după idealul cu 4 zecimale exacte, şi cu cȃt costă o serie de operaţii care altfel sunt înşirate şcolăreşte, cu grija de a nu omite nimic din ce s-a învătat, chiar dacă unele nu sunt necesare (eh, dar dacă le ştie şi tot nu-l “costă” nimic, de ce să nu le spună, că doar scopul lui/ei este de a se evidenția în faţa profesorilor, aceia care în final oferă mult așteptata notă mare…).

Mai este însă şi un alt pericol, mult mai greu de sesizat pentru părinţii supraprotectivi.

Odată ce tȃnărul (bărbat sau femeie) este izolat de viaţă şi capătă o unică misiune, de a învăta, universul şcolar, cuantificat în note, devine unicul punct de reper al copilului. Şi cum nu există niciun punct de contact cu viaţa reală, aumite nereuşite capătă aspect de tragedie, copilul poate trăi o dramă din cauza unei note care nu a fost maximă, poate reacţiona exacerbat la un conflict sau o nedreptate resimţită în şcoală (pentru că da, nicăieri lucrurile nu se petrec perfect), şi asta îl poate duce uşor spre anxietate generalizată sau depresie majoră. Pentru că cel tȃnăr nu are cum să îşi dea seama că nota de 9 luată acum va avea puţină relevanţă în viitor, şi pentru că nu îşi dă seama că dacă a învăţat de 9 înseamnă că a acumulat cunoştinţe şi abilităţi pe care odată le va putea folosi, rămȃne cu sentimentul acut al neîmplinirii şi trăieste o adevărată dramă, în loc să învețe să gestioneze şi nerealizările sau chiar eşecurile.

Dar oare ce îi face pe părinţi să abordeze politica “tu nu ai altceva de făcut decȃt să înveţi?”

Cauzele sunt multiple, le voi trece în revistă pe cele mai frecvente.

O primă situaţie este cea a părinţilor care nu au avut în copilărie condiţii bune, şi care, încercȃnd să nu îşi pună proprii urmaşi în aceeaşi situaţie, supracompensează. Alt caz este cel al părinţilor care se împlinesc prin copii: este vorba de cei care nu au prea multe reuşite în viaţă şi transferă povara împlinirii asupra urmașilor, drept care copilul “trebuie” sa fie primul din clasă, să facă medicină, să facă o căsătorie avantajoasă, etc. Mai sunt şi părinţii care au alunecat atȃt de puternic în rolul de părinte încȃt acesta le-a blocat – timp de mulţi ani – celelalte roluri (profesional, de partener de cuplu, social); în cazul acestora concentrarea este pe “slujirea” copilului care devine singura lor raţiune de a fi, chiar cu riscul de la le împiedica lor dezvoltarea firească spre rolul de adult. Şi ar mai fi de menţionat şi cazul părinţilor nesiguri, care preferă să spună că ei au făcut “tot ce era omenește posibil” pentru ca urmaşului să îi fie bine, mai degrabă pentru a se simţi exoneraţi de vreo vină în cazul în care acesta are un eşec în viaţă.

Oricum, în toate cazurile, indiferent de cauză, izolarea copilului exclusiv în zona învăţării are un rol major în nereuşitele viitoare – fie că e vorba de un start profesional mai dificil, fie de adȃncirea în nesiguranţă, depresie, anxietate, fie de izolarea socială (lipsa prietenilor şi a unui/unei partener(e) de cuplu), fie chiar de incidente dramatice cum ar fi burnout-ul sau chiar tulburări clinice ce încep să se manifeste chiar din perioada studiilor. În plus, cam toţi aceşti copii tind să devină perfecţionişti, lucru care le va aduce multă suferinţă în viaţă.

Şi nu, nu spun că părintii ar trebui să fie dezinteresaţi de succesul şcolar al copilului; dar asta nu înseamnă că un copil aflat în şcoala primară nu ar trebui să facă ordine pe masa lui de lucru, că în gimnaziu nu ar trebui să aibă minime responsabilităţi casince, că în liceu nu ar trebui deja să ştie să îşi gătească singur(ă) (sau în caz contrar să se mulţumească cu ce poate găsi prin frigider), şi că odată ajuns la facultate nu ar fi cazul să înceapă să fie independent funcţional, chiar dacă locuieşte cu părinţii.

Ce aş avea să le spun tinerilor concentrați doar pe notă? Că viaţa reală are o mulţime de aspecte şi a fi pregatit pentru viaţă implică achiziţia nu doar de competenţe ştiinţifice şi tehnice ci şi de competenţe sociale, emoţionale, de capacitatea de adaptare la realitatea economică şi socială, şi că dacă văd că nu îşi pot împiedica părinţii să fie supraprotectivi, ar fi bine să se intereseze despre cum se pot ei desprinde, inclusiv prin a alege o facultate în celălalt capăt al ţării (sau al lumii); da, statul la cămin te mai distrage de la învăţat, dar te pune în contact cu lumea reală, aşa imperfectă cum e ea.

Sau, cu alte cuvinte, să le spun, cum o fac uneori cȃnd văd vreun student aducȃndu-mi lucrarea la examen cu o mȃnă ce tremură vizibil … “Există viaţă şi după fizica polimerilor!”

Articol publicat initial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp