„Unu, doi, trei ...salt!” Ce am învățat după ce am sărit cu parașuta de 105 ori

foto: arhiva personală Mădălina Dodescu

Frica de cădere și frica de zgomote puternice sunt considerate două frici înnăscute din lista aproape nesfârșită a fricilor omenești. Modul în care acestea ne afectează depinde, însă, în mare măsură de noi.

În 1919, John Watson a susținut că principalele situații care declanșează reacții de frică sunt: zgomotele puternice și pierderea suportului (căderea). Acesta a menționat că „în ceea ce privește vârsta la care reacțiile de frică apar pentru prima dată, putem afirma cu oarecare siguranță că grupul de reacții menționat mai sus apare la naștere”.

Prima demonstrație experimentală, relevantă pentru a analiza frica de cădere, a apărut în 1960. Cercetătorii Eleanor J. Gibson și Richard D. Walk au realizat experimentul „prăpastiei vizuale” („Visual Cliff Experiment”), prin care au demonstrat că bebelușii evită din instinct marginile care sunt un posibil pericol, astfel că „percepția lor asupra adâncimii s-a dezvoltat mai rapid decât abilitățile lor locomotorii”. Cei doi cercetători au construit o masă în care o parte era normală, iar alta părea a fi o prăpastie, deși era acoperită cu sticlă și era sigură. Majoritatea bebelușilor au refuzat să meargă pe partea care părea adâncă, deși mamele îi încurajau, ceea ce arată că frica de cădere sau de înălțime apare foarte devreme. 

Frica de cădere este înnăscută, dar ține și de experiențele noastre de-a lungul vieții. Există oare și o dezvățare de frica de înălțimi? Experiența mea cu parașutismul m-a făcut să mă gândesc mult la asta. Pentru că am început treptat. Și frica de înălțimi nu a dispărut, dar am învățat să o înțeleg și să o țin aproape. Pentru parașutiști, creierul rămâne mereu capabil să se modeleze, căutând să se adapteze. Prin repetiție, eu am învățat să pun în echilibru atât disciplina, cât și libertatea de a fi câteodată „cu capul în nori”.

Între frică și curaj

În copilărie nu auzisem de aplicațiile de numărat pașii. Am fost crescută însă în spiritul obiceiurilor sănătoase, mergeam pe jos foarte mult, muntele din spatele casei casei făcea parte din normalitatea fiecărei zile. Am avut deci un mic avantaj: am început devreme să-mi obișnuiesc creierul cu înălțimile, fiind născută la munte în Baia de Fier, județul Gorj. Parașutismul a venit ca o completare a tuturor încercărilor mele de a ieși din zona de confort și de a-mi asigura creierul cu dovezi clare că, dacă întrunesc toate condițiile de siguranță, mă pot bucura de o priveliște de la câteva sute bune de metri, mă pot cățăra pe stânci și de ce nu, chiar să sar din avion.

În 2013, am devenit voluntar al Clubului Montan „White Wolf”, fiind interesată de drumeție și fotografie. Așa au apărut primele momente bune pentru ieși din zona mea de confort. În 2015, instructorul clubului montan, Gabriel-Dan Chiriac (GD cum îi zicem noi), a realizat un salt cu parașuta de la 10.435 m. Povestea lui m-a inspirat și m-a făcut să realizez că limitele mele erau autoimpuse. Am continuat să mă implic în activități precum via ferrata - care combină drumeția cu escalada - și escalada. Într-o zi i-am spus lui GD că aș vrea să sar cu parașuta. Aveam 22 de ani, nimic spectaculos având în vedere că de la 16 ani se pot începe cursurile pentru parașutism. GD mi-a dat încredere și mi-a devenit instructor de parașutism.

Unu, doi, trei și...salt!

18 iunie 2021. Ziua primului meu salt cu parașuta. Avionul era pornit, instructorii ne verificau echipamentul și recapitulau etapele saltului - de la îmbarcarea în avion până la aterizare. Eu încercam să mă scutur de emoțiile pe care le aveam, dar multe din ele au urcat cu mine în avion. Cu toate acestea, eram conștientă că fricile nu ne lasă să avem un parcurs liniar. Dar știam ce am de făcut, așa că mă simțeam în același timp și entuziasmată. Frica s-a transformat în curiozitate. S-a dat semnalul de îmbarcare. În avion ne-am așezat în ordinea inversă a lansării, deci am urcat prima și am sărit ultima, gândindu-mă că am timp mai mult să mă acomodez cu zborul și să urmăresc colegii și configurațiile lor de salt. În gând îmi repetam cuvântul „arcuit”.

foto: arhiva personală Mădălina Dodescu

Arcuit!

Îmi repetam cuvântul „arcuit”, o comandă simplă și utilă care să mă mențină pe „linia de plutire”. Mi-am promis că o să fiu atentă să surprind cât mai multe din experiență. Dacă rămâneam arcuită, așa cum am exersat la sol, cu puțină atenție la aerodinamică, poate că ar fi fost totul perfect. Era nevoie de atenție, dar și de intenție. Eram curioasă dacă visele în care cădeam în gol îmi vor fi utile. Amuzant a fost faptul că, odată cu ieșirea din avion și resimțirea curenților de aer, la viteza de lansare a avionului AN-2 de 110-120 km/oră, prima idee care a zburat instant a fost „arcuită!” , apoi promisiunea de a fi foarte atentă la tot ce era în jurul meu. Am și închis ochii o perioadă și când i-am deschis am văzut mult albastru. Sau să fi fost verde? Nu, cred că era totuși albastru. Nu aș fi știut să descriu exact acrobația pe care am făcut-o acolo, dar între timp parașuta principală îmi era deja deschisă. La primele salturi ale parașutiștilor se folosește metoda Static Line (SL): un cablu (cel galben din poză) este prins de avion, iar celălalt capăt este conectat la comanda de deschidere a parașutei principale. Parașuta principală mi s-a deschis după 3-4 secunde. A urmat un val de fericire, iar apoi am început procedurile învățate: verificarea parașutei, a altimetrului, orientarea față de colegii mei, localizarea aerodromului și pilotarea pentru o aterizare în siguranță.

foto: arhiva personală Mădălina Dodescu

101, 102, 103…devenise formulă de meditație

Pentru parașutiștii începători se recomandă să își numere în gând (sau chiar tare - până la urmă, cine te poate auzi de la 1.200 de metri?) cele 10 secunde de cădere liberă după ieșirea din avion. Astfel se evită deschiderea parașutei principale prea repede sau chiar prea târziu, deoarece la primele salturi în cădere liberă timpul pare să curgă altfel, iar percepțiile nu sunt încă bine dezvoltate. Așa am început la câteva salturi să îmi zic „101, 102, 103…110”. Până când m-am obișnuit să mă uit la altimetru. Americanii folosesc numărătoarea „Mississippi 1, Mississippi 2, Mississippi 3...Mississippi 10”, dar eu nu m-am putut obișnui să zic asta, pentru că în cădere liberă aș analiza de câte ori apare litera „s” în acest cuvânt și nu e tocmai util. Trecând peste glumă, învățând tehnici eficiente, alături de procedurile de urgență și chiar vizualizând ce voi face la fiecare pas, am conștientizat fiecare etapă a saltului și am evitat situațiile neplăcute.

În parașutism trebuie să fii pregătit constant să rezolvi orice situație (rapid, dar cu calm, și în limita spațiului de siguranță, așa cum scrie în manual și așa cum trebuie făcut și în realitate), iar lucrurile se pot desfășura bine și chiar e timp să te bucuri și de priveliște. Cred că e vorba despre o frică utilă. Sigur că avem instinctul de supraviețuire, dar putem conviețui cu frica. În cazul meu, în parașutism, am aplicat aceleași principii ca pe munte, respectând măsurile de siguranță.

Salturi „la liber”

În prezent am 105 de salturi, 13 cu părăsire tip SL și celelalte „la liber” (am deschis singură parașuta principală după câteva secunde de cădere liberă). Dețin o licență de categoria RO, dar mai am de exersat și mult mai multe de învățat. De la fiecare salt învăț câte ceva, și cu siguranță că voi avea emoții de fiecare dată. Dar sunt emoții constructive. Încă de la sol plănuiesc etapele saltului, dar sunt o mulțime de alți factori de luat în considerare. Odată cu acumularea timpului de cădere liberă, am simțit și ce înseamnă să mă simt liberă. Măcar pentru puțină vreme. Mi-am luat și frica lângă mine, dar acest lucru m-a făcut mai conștientă că trebuie să acționez rapid și corect în caz de orice. Curajul poate să vină în calea omului sub forme foarte diferite..

foto: arhiva personală. Cu instructorul de parașutism, GD

Surse:

JOHN B. WATSON, „PSYCHOLOGY FROM THE STANDPOINT OF A BEHAVIORIST”, J. B. Lippincott Company, Philadelphia & London, 1919, pp. 199-200;

ELEANOR J. GIBSON AND RICHARD D. WALK, „THE VISUAL CLIFF”, Scientific American, VOL. 202, No. 4, April 1960, p. 64.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp