Tata nu era mândru sau fericit că eu scriu. A privit cu scepticism pasiunea mea pentru scris. Îi era teamă să nu îl fac de rușine. Cred că mi-a și spus odată:
- Vezi, copchilă, ce prostii pui în cărțile tale, să nu mă faci de râs!
În poză era în 2014 la lansarea romanelor mele „Acasă” și „Ce dulci sunt fructele amare”.
L-a întrebat o jurnalistă dacă îi place cum am scris despre ciobănie și munți în romanul „Acasă”. A răspuns prompt și ferm, făcând tot publicul să râdă:
- Nu! Nu a stat ea pe munte 30 de ani, să știe ce este ciobănia!
Și totuși, când m-a auzit vorbind, când a văzut atâta lume adunată pentru mine a plâns și el plângea foarte rar. Începea să creadă în mine și asta îl făcea să plângă.
...
Când a avut accidentul la sondă și i-au tăiat piciorul, nu a plâns, ci a luptat să supraviețuiască pentru copiii lui. S-a târât cu carnea zdrențuită prin noroi, a coborât scări, sărindu-le cu piciorul sănătos, privind cerul înstelat, ignorând durerea și spunându-și că el nu va muri în noroi și în ploaie. Când l-au urcat în ambulanță era livid. La picior avea un garou improvizat și un lighean în care se scurgea sângele. Ce era dincolo de garou era negru, vinețiu, terci de carne și oase.
Un coleg a urcat lângă el. Alt coleg i-a întins câteva lumânări. Colegul din salvare a șoptit:
- Nu pot să le iau! Vede! Mi-e milă!
-Ia-le! a poruncit cu glas de tunet tata, întins pe targă. Doar nu o să mă lași să mor fără lumânare, ca un câine..., a adăugat cu voce stinsă.
Toți s-au înfiorat. Omul a întins mâinile și a luat lumânările. Îi tremurau în mâini ca niște frunze în vânt.
Au plecat spre oraș. Sirena salvării suna. Tata începea a se pierde. Pierduse mult sânge. A deschis ochii. S-a rugat de colegul lui:
- Vreau o țigară!
Colegul a întrebat asistentul de pe salvare:
- Pot să îi dau?
- Dă-i, că oricum moare!
Colegul a aprins țigara. A tras din ea să o aprindă și a dus-o spre buzele tatei. Înainte de a trage din ea, a șoptit:
- Ăsta crede că mor când vrea el?! apoi a tras cu sete și privea pe geam cerul plin cu stele de deasupra munților, unde a fost cioban de copil. Știa că nu va muri. Nu putea muri, pentru că avea copii.
...
Era bolnav. Zăcea la pat. M-a întrebat cu grijă în voce:
- Tu așa o să trăiești până la sfârșitul vieții, cu scrisul?
- Da, tată!
- Și ești mulțumită? a întrebat, iar și eu intuiam după grija și tristețea din vocea lui, că vrea să plece împăcat în legătură cu mine. Să știe că eu sunt împăcată cu soarta mea, ca să poată pleca liniștit.
- Da, tată, sunt mulțumită. Ceea ce a fost ciobănia pentru matale e scrisul pentru mine.
A zâmbit cald. Nu a mai întrebat nimic.
...
Au trecut ani... S-au adunat cărți. Azi am publicate patru romane, totalizând 10 volume întinse în peste 4.000 de pagini și multe alte volume își așteaptă rândul la publicare.
Pe tata îl simt veghindu-mă din cer.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.