foto: Profimedia
Întotdeauna când se apropie sărbătorile de iarnă fug cu sufletul în copilăria mea, în primii ani de viață trăiți la Mălini, ca într-un rai pierdut. Retrăiesc amintiri și-mi dau seama că am fost una din ultimele generații care am prins sărbători ca în poveștile lui Ion Creangă.
Pe la începutul postului, mama punea stative. Fetele eram pe lângă ea. Făceam țegi și depănam câte un scul pe vârtelniță. Uneori ne lăsa să stăm lângă ea pe scândurică, să batem cu vatala, să apăsăm pe pedalele care schimbau ițele sau să împingem suveica printre fire ca o zvârlugă.
Băieții făceau cărări prin omăt, tăiau lemne cu tata, aveau grijă de animale. Când terminau treaba, aveau o ocupație primordială, cel puțin pentru copii. Totul se desfășura în grajd. Afară era prea frig. În casă ar fi făcut mizerie. Grajdul plin de animale era numai bun pentru trebușoarele lor. Îndoia tata o bucată de lemn subțire până o făceau cerc; o veșcă. Ca să se îndoaie fără a se rupe, o cresta ușor pe partea interioară. Îi lega bine capetele cu scoabe. Întindea pe cercul obținut o piele udă de vițel. Niște degete de băieți țineau pielea. Alte degete întindeau ținte mărunte. Tata bătea cu ciocanul țintă lângă țintă ca să prindă bine pielea pe veșcă. Cu cât era mai întinsă, cu atât suna mai bine. După ce era gata de întins pielea, mai aveau ceva de făcut. Încă nu era munca gata. Înșirau toate degetele bucăți de tablă - zurgălăi - pe niște sârme de lungime exact cât diametrul tobei și apoi montau fiecare sârmă în interiorul ei, cam cum sunt spițele unei biciclete. În mijloc, unde se intersectau toate sârmele, lega tata un nod mare de cârpe, căci acela era punctul de unde țineau copii toba. Sârmele le-ar fi rănit degetele. Nodul de cârpe era moale la mână și se ținea ușor. Mai făcea cioplind din lemn și un băț în formă de bâtă, cu care se bate toba.
Și munca era gata.
Veneau în casă grămadă, vorbind și râzând. Tata punea toba după sobă să se usuce. O testa din când în când să vadă cum sună. Trebuia să scoată un sunet amplu, vibrant, nu un sunet înfundat, mort. Uneori, dacă sunetul nu era bun și pielea nu era destul de întinsă, întindeau pielea mai bine bătând alte ținte. Avea tata de făcut multe tobe. Pentru băieții cei mari le făcea mari cât o roată de car. Pentru cei mici, mai mărunte să le poată duce.
Vai, ce nebunie era tot postul Crăciunului cu pregătit recuzita pentru sărbători! Nu se termina totul cu toba. Ea era începutul. Tata făcea din lemn un schelet pentru steaua cu care mergeau doar băieții în zilele de Crăciun. Mama împodobea acel schelet, îmbrăcându-l în hârtii colorate cât de frumos putea ea. În spatele stelei agăța un clopoțel ca să sune când copiii mișcau ritmic steaua, în timp ce cântau. Același clopoțel anunța gazdele că au venit copiii cu Steaua. Mai cioplea tata boturi pentru capre cărora le punea cornițe de iezi. Când erau gata, răsuna ograda de clămpănitul boturilor de lemn. Mama dădea covor ales cu care să îmbrace capra. Pentru costumația de urși se umbla prin tot satul după blăni și se cosea la ele zile întregi. Irozi, druști, toboșari, cai - toți își pregăteau ținuta tot postul. Irozii erau fastuoși. Peste ie bărbătească și bluză împletită de lână se coseau vertical brâuri de încins țesute și peste ele se prindeau oglinzi. Pe cap aveau căciulă din blană de miel neagră împodobită cu mărgele. Nu știu ce semnifică, nu știu cum s-a născut acest costum al irozilor, dar el încă mai există și acum la Mălini.
Și cu recuzita gata, începea pregătirea. În fiecare seară... Îmi amintesc exact...
...Afară urla vântul, pe ferestre gerul broda flori de gheață, mama la stative cu vătala poc-poc, cu suveica zvârl printre fire, cu piciorul poc pe pedalele ca să schimbe ițe, într-o ocniță a sobei pâlpâia candela veșnic aprinsă, în sobă focul duduia și tata se aduna cu băieții la gura sobei, bătea ritmic în tobă sau o lovea de podea ritmic și își învăța băieții strigături.
Avea o voce despre care ciobanii lui povesteau că stingea lampa în stână, dacă țipa, când era mai tânăr. Ca un patriarh al altui timp, ca un mesager al veacurilor trecute, rostea tata strigături, pe care le întocmea ad-hoc despre munți, despre ciobănie, despre veșnicie, despre lupi, despre oi, despre a fi om și român pe pământ. Băieții repetau după el și îl priveau cu ochii plini de admirație și sfială. Fetele de lângă mama uitau să mai facă țegi cu sucala, să depene firul sau să bată cu vatala. Privirile lor erau și ele la tata.
În acele seri de vrajă îmi amintesc, când a creat tata cea mai frumoasă strigătură, spusă vreodată la Mălini, și rămasă ca moștenire până azi:
„Puiul tatei să crești mare,
dar pe vârful Stânișoarei,
unde dă lupul târcoale
la turma de căprioare.
Munții tăți să nu-ți ajungă
din Runc în Poiana lungă.
Puiul tatei să bei apă
de la Crucea cea di piatră...”
Ce altceva putea să pună în strigătură tata, decât munții pe care a fost cioban de la nouă ani și îi cunoștea ca în palmă!? Ce altceva le putea dori copiilor decât să fie stăpâni peste munți cum era și el?!
Crucea de piatră din strigătură tatei era Crucea Talienilor din romanul lui Mihail Sadoveanu, Baltagul.
Punea băieții să repete după el. Nu îi plăcea.
- Mai cu suflet! Mai cu forță! cerea și rostea el să dea exemplu.
„Am trei capre și doi cai
cu ele mă duc în rai
la Bădița Neculai!”
Rar de tot îi plăcea tatei cum strigau băieții. Voiau să aibă vocea lui, dar asta era imposibil.
...
Apropo de vocea tatei. Era bătrân. Cânta la cor la biserică. Vocea lui făcea să răsune biserica. Și dacă vorbea, tot răsuna biserica și ieșea părintele Gheorghe Brădățanu - un preot cu o cultură vastă, preocupat de scris cărți, fost muzeograf în tinerețe și cu o funcție înaltă la conducerea bisericii din zonă - din altar, venea până lângă el și îl ruga:
- Bădie Culiță, te rog, un pic mai încet!
Se întorcea părintele spre altar.
În urma lui vocea tatei era la fel. Ridica părintele din umeri, râdea și mergea înainte, dar nu îi mai spunea nimic tatei.
Părintele era un om cult, tata un om cu câteva clase, dar părintele îl prețuia și admira imens. Când venea cu Chiraleisa era o încântare să stea amândoi de povești. Vecinii știau că trebuie să îl aștepte mult pe părintele după ce a intrat la tata. Și tata și părintele au murit în aceeași vară, la distanță de câteva săptămâni. Fiul preotului mereu povestește cât de mult l-a admirat și prețuit tatăl lui pe tata.
...
Era noapte bine. Repetiția se terminase. Tata se așeza pe patul de lângă sobă, chiar lângă vatră, cu un cot sprijinit pe rama plitei, cu palma ținându-și barba și noi toți tăbăram pe el să ne spună povești. Le mai auzisem, le știam, dar nu ne săturam niciodată de ele. În plus tata avea un har de a povesti că, deși aceeași poveste, nu o spunea de două ori la fel.
- Ce poveste să vă spun!? întreba tata.
- Cu ursul urcat în copac!
- Cum ai tăiat coada porcului comandantului în armată!
- Cu Petruc Lucanu, cum i-a alungat pe activiștii de partid de la stână!
- Cu vrăji!
- Cu Neculai Dracu!
- Cu ursu' care ți-a furat oaia!
- Cu alungatul ciobanilor de pe munte!
- Cu vocea Zânei Pădurii!
Propuneam fiecare câte o poveste țipând destul de tare.
...
...Afară urla vântul, pe ferestre gerul broda flori de gheață, mama la stative cu vatala poc-poc, cu suveica zvârl printre fire, cu piciorul poc pe pedalele ca să schimbe ițe, într-o ocniță a sobei pâlpâia candela veșnic aprinsă, în sobă focul duduia și tata își începea povestea...
...
Veneau pe la mine la stână ștabi mari, draci de la partid. Mâncau de rămânea în stână sărăcie. Mai cereau și acasă câte un caș. După ce plecau, mă văitam lui Petru Lucanu - un cioban de-al tatei ghebos, pitic și extrem de hâtru, care își făcuse obiceiul să vină pe la noi și după ce tata nu i-a mai fost stăpân de stână și noi, copiii, îl știam bine - că dacă mai vin ăștia mult mă sărăcesc. Nu mai am de unde da brânza la oameni.
Și îmi zice Petruc: Bădie Culiță, eu te scap de ei! Nu l-am băgat în seamă. Am și uitat ce a spus.
Și vin iar ștabii. Au mâncat din strachini mari caș dulce. Dracul de Petruc îi tot îndemna să mai ia, că mai este, și eu mă uitam la el ca porcul la muchie, când vedeam cum îi îndoapă, de parcă voia să îmi facă în ciudă. Umbla cu linguroiul de lemn pe la fiecare și le mai punea caș dulce.
S-au săturat. Au vrut, după nărav, să le dau iar acasă câte un caș, urdă, unt. Am rămas tare amărât, în timp ce ștabii coborau de pe munte. Și îl aud pe Petruc râzând.
Îl reped că nu îmi arde de râs. El râde și mai tare.
Îmi zice:
- I-am lecuit, bade Culiță! Ăștia nu mai vin pe la matale!
Zic:
- Taci, mă, că nu îi satură nici dracu!
Îmi zice nechezând ca un cal:
- Uită-te, bade Culiță! și îmi arată cu mâna, să mă uit în vale, pe unde plecaseră ștabii.
Mă uit. Mă crucesc. Nu îmi vine a crede ce văd. Ștabii mei erau toți cu pantalonii în vine pe după câte un copac. Se ridicau, făceau câțiva pași și țuști după alt copac cu pantalonii jos. În vale, unde s-a terminat pădurea, își dădeau jos pantalonii direct în poiană, că nu mai aveau unde se ascunde. Dăduse mare necaz peste ei toți...
Râzând mă întorc cu privirea către Petruc. Nu apuc să îl întreb ce a făcut.
Îmi zice el:
- I-am lecuit. Nu mai vin. Te-am scăpat de ei. Le-am pus în caș dulce făină de cari.
Povestea s-a terminat. Râdea tata. Râdeam și noi, deși o mai auzisem de o știam pe de rost, așa cum știam ce efect are praful miraculos pus de Petruc Lucanu în mâncare.
Nu apuca tata să respire, că începeam toți: Spune alta! încă una!
...Afară urla vântul, pe ferestre gerul broda flori de gheață, mama la stative cu vatala poc-poc, cu suveica zvârl printre fire, cu piciorul poc pe pedalele ca să schimbe ițe, într-o ocniță a sobei pâlpâia candela veșnic aprinsă, în sobă focul duduia și tata începea altă poveste și noi ascultam cu gura căscată peripețiile unui unchi fabulos, căruia i s-a pus numele de Neculai Căpitanul.
În Cel de-al Doilea Război Mondial, a fost în Siberia ani mulți, iar când s-a întors acasă, pentru că nu avea frică de nimic, nu respecta nicio lege, așa că a căpătat numele de Neculai Dracu. Tot ceea ce povestea tata despre unchiul lui era aproape ireal.
...Își amenința pe front comandantul cu arma, ca să nu se mai ascundă în tranșeu, după ce soldații sunt mânați la atac și capătă numele de Neculai Căpitanul, e prins de ruși, dar fuge cu un grup de nemți. Trecând apa cu o șalupă, rafale de mitralieră îi seceră pe toți, trag rușii șalupa la mal și găsesc sub trupurile moarte un singur om murdar de sângele celorlalți, dar viu și fără nicio zgârietură; era Neculai Căpitanul; încearcă iar să fugă, rușii îl închid sub un clopot căzut dintr-o clopotniță a unei catedrale dărâmate de bombardamente, linge condensul de pe interiorul clopotului să supraviețuiască, rușii ridică clopotul să îi arunce stârvul; așa a zis comandantul lor, când și-a amintit de românul închis sub clopot de atâta amar de vreme: Aruncați stârvul acela! - dar sub clopot, alb ca varul, slab ca un greier, cu genunchii sudați în unghi ascuțit, uncheșul tatei era viu și dacă era viu, trebuia să meargă în Siberia. A stat mult, mult, mult acolo.
Mama lui a crezut că a murit și i-a făcut toate cele de moarte. Și într-o zi a vuit satul: Neculai Căpitanul a venit acasă! Ne povestea tata alte peripeții, pe care le-a făcut după ce s-a întors, care i-au dat supranumele de Neculai Dracu, și noi, copiii, credeam că e un personaj din povești, doar că îl știam pe acel personaj și tare ne minunam. L-am văzut trecând pe drum, coborând de pe ulița de la biserica din Pâraie, cu ițari albi, cămeșă cu pui negri, chimir lat, cojoc alb, lung, din piei de oaie, cu nițuri în partea de jos, la guler și la mâneci, cu cizme militărești negre, cu capul gol, cu mustăți mari pe care și le răsucea din când în când, cu mers extrem de vertical, cu mâinile la spate, cu voce puternică răspunzând la salutul copiilor, care strecurați pe lângă garduri șopteau cu sfială, mirare și ușoară frică: Neculai Căpitanul! Neculai Dracu!
Poate cel mai frumos lucru, pe care îl povestea tata despre unchiul lui, era că îi spunea:
- Am fost în Siberia. A fost greu. M-aș duce iar la război la ruși, dacă pot salva Moldova, să o aduc acasă! Aș vrea să nu mor până nu aducem Moldova acasă!
...
Termina tata povestea. Noi țipam că vrem alta.
...Afară urla vântul, pe ferestre gerul broda flori de gheață, mama la stative cu vatala poc-poc, cu suveica zvârl printre fire, cu piciorul poc pe pedalele ca să schimbe ițe, într-o ocniță a sobei pâlpâia candela veșnic aprinsă, în sobă focul duduia și tata continua cu alte povești... Cu ursul urcat în copac, cum ai tăiat coada porcului comandantului în armată - Asta era preferata noastră! - cu vrăji, cu ursul care ți-a furat oaia, cu alungatul ciobanilor de pe munte, cu vocea Zânei Pădurii, pe care a auzit-o cântând din Prisos!
Tatei i se închideau ochii. Și nouă ni se închideau. Mama ieșea de la stative și ne trimitea să ne închinăm și să ne culcăm. Făceam mofturi că mai vrem povești. Niciodată nu eram sătui de poveștile tatei!
În urma noastră tata își scotea proteza de la picior și se culca. Dimineața își punea proteza înainte de trezirea noastră.
...
Ne apropiam de Crăciun. Mama scotea stativile din casă. Făcea curățenie. Satul întreg răsuna de guițatul porcilor. Mama cocea colăcei, pâine și cozonac...
Serile începea nebunia pe ulița noastră. Nimeni nu mai repeta strigăturile în casă. Se adunau cetele și răsuna văzduhul de tobe și de glasuri de copii ce își imitau tații când strigau. În case erau mai timorați, dar în drum, ei între ei, erau copii perfecte ale părintelui care i-a învățat să strige. Și toți vorbeau despre munți, oi, ciobănie, veșnicie, curaj...
La Crăciun se umplea satul de colinde și cântec de stea...
La Anul Nou era satul plin de grupuri de urători...
Și cerul era unit cu pământul... Și într-o singură noapte murea timpul și se năștea timpul...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.