„Vreau să găsesc o cale de comunicare cu fiul/fiica mea”. Sună frumos… dar uneori, după câteva minute de discuție, descopăr că e vorba de un părinte abuziv | Despre succes şi abandon în psihoterapie

Foto: Sergiy Tryapitsyn / Panthermedia / Profimedia

În munca mea de cabinet, ca psihoterapeut, mi se întȃmplă să am şi persoane care vin la cȃteva şedinţe (de obicei trei sau patru) apoi renunţă sub diferite pretexte: fie îmi spun că nu au timp, fie că nu le foloseşte, fie amȃnă sau anulează şedinţele, fie chiar caută un tip de despărţire conflictuală, sub un pretext sau altul.

Oare de ce se întȃmplă asta?

De fapt există mai multe motive pentru care o persoană care începe un proces terapeutic îl abandonează după cȃteva şedinţe.

Un prim motiv, obiectiv de altfel, este „nepotriveala” între client şi terapeut. Fiecare psihoterapeut, dincolo de nivelul de pregătire şi orientarea terapeutică, este o persoană diferită, cu un stil de abordare diferit, şi este firesc ca uneori să existe incompatibilităţi la nivelul personalităţii între client şi terapeut. Acest lucru este normal, şi de obicei se simte după cȃteva şedinţe – în cazul acesta, de cele mai multe ori, nu este nevoie să abandoneze clientul, ci chiar psihoterapeutul sugerează, cu blȃndeţe, că ar fi mai util pentru client(ă) să continue procesul cu un coleg/colegă, din aceeaşi orientare sau o orientare diferită.

Pe de altă parte, această incompatibilitate la nivel personal poate fi prevenită în măsura în care clientul face o oarecare „cercetare” cȃnd îşi alege terapeutul: nu de alta dar cam toţi psihoterapeuții au o prezenţă în social media (pagină de web, blog, prezenţă pe Linkedin, Facebook, etc). A face cunoştinţă cu terapeutul prin ceea ce publică acesta în zona profesională este un mod de a putea intui, măcar aproximativ, măsura în care clientul ar putea sau nu rezona cu stilul psihoterapeutului. La fel, atunci cȃnd cineva ajunge la un anume terapeut prin recomandarea unei persoane care a fost deja într-un proces propriu, de obicei se ajunge la o „potriveală”, pentru că cel care recomandă îl ştie şi pe terapeut şi pe potenţialul client. Din păcate însă, cȃnd cineva alege de exemplu doar pe criteriul proximităţii geografice a cabinetului, lucrurile pot să nu decurgă atȃt e lin, iar eu personal recomand cu căldură celor care simt că nu sunt confortabili cu stilul şi/sau personalitatea terapeutului să schimbe persoana; nu aveţi a vă teme că psihoterapeutul se va supăra, pentru că unul din lucrurile de bază care se învaţă atunci cȃnd cineva alege acest drum profesional este importanţa de a stabili o relaţie psihoterapeutică bună.

O altă situaţie de abandon al terapiei este cea în care clientul a venit „din curiozitate” sau pentru că „a aflat că este bine să faci asta”. Deşi fenomenul este mai rar, se întȃlneşte totuşi. În unele cazuri este vorba de faptul că posibilitatea de a urma o terapie sau un proces de dezvoltare personală face parte din pachetul salarial pe care îl oferă anumite companii. Alteori unele persoane consideră că „e la modă” să faci aşa ceva, pentru că o fac alte persoane. Cei aflaţi în astfel de situaţii declară de la început că „au venit de curiozitate”. Ei sunt „la plimbare” prin cabinet, ca şi cȃnd ar merge la o cafea, iar cȃnd sunt întrebaţi de terapeut care este subiectul pe care ar dori să îl aducă în discuţie … dau din umeri, iar ulterior, dacă terapeutul observă anumite lucruri şi le verbalizează, cei în cauză, care nu au stat vreodată să îşi pună întrebări despre sine, de obicei bagatelizează informaţia (deşi uneori, atunci cȃnd problematicile dezadaptive devin evidente, revin în terapie pentru a le rezolva, dar de data aceasta printr-o alegere asumată). Unor astfel de persoane le-aş recomanda, dacă au unele şedinţe gratuite oferite de angajator, să le folosească mai degrabă pentru o evaluare personală mai amplă, evaluare pe care o poate face un psiholog clinician. Această evaluare ar avea avantajul de a le pune în valoare atȃt punctele slabe dar şi pe cele forte, şi le-ar fi mult mai utilă pentru autocunoaştere decȃt o vizită „la o cafea” într-un cabinet de psihoterapie.

O altă categorie de clienţi care abandonează este aceea a persoanelor care au o suferinţă, uneori chiar puternică, dar exclud ideea că aceasta s-ar datora şi – sau în primul rȃnd – unor mecanisme dezadaptive personale. Acestea vin la cabinet fie pentru a se plȃnge de faptul că sunt persecutaţi de ceilalţi, fie că viaţa e nedreaptă, fie, la modul general, că „lumea e rea” (atenţie, în această categorie nu sunt incluse persoanele victimă a unor abuzuri, care solicită terapie pentru a ieşi din cercul vicios în care se află şi care chiar se angajează în acest proces, încheiat de obicei cu succes). Astfel de persoane de fapt nu îşi doresc vreo schimbare, ci – la nivel inconştient – caută confirmarea modului prezent de gȃndire şi comportament. Cu alte cuvinte ceea ce în psihoterapie se numeşte „întărirea simptomului”.

O să dau aici cȃteva exemple de astfel de situaţii – nu sunt singurele, dar sunt dintre cele frecvente.

Un caz este acela al părinţilor de copii adulţi, care vin cu obiectivul „vreau să găsesc o cale de comunicare cu fiul/fiica mea”. Sună frumos … dar după cȃteva minute de discuţie devine evident că este vorba de un părinte abuziv, care de fapt nu acceptă desprinderea copilului adult şi vrea de la terapeut mai multe tehnici de manipulare pentru a putea să îl ţină în continuare „legat” pe tȃnăr(ă). (Din nou am de făcut aici o distincţie: am avut în terapie destui părinţi care au dorit să se adapteze la rolul de părinte de adult şi care – odată ce au descoperit unde greşeau sau exagerau – şi-au schimbat comportamentul şi aşteptările, iar ulterior au fost extrem de mulţumiţi de modul de reaşezare a relaţiei cu copiii adulţi).

Un alt caz este cel al tinerilor care se confruntă cu dificultăţi personale dar care nu doresc să le abordeze, ci să găsească o scuză plauzibilă pentru a continua pe aceeaşi pantă. In multe cazuri aceştia vin într-o terapie finanţată de părinţi, dar o folosesc tocmai pentru a le demonstra părinţilor că ei fac ceva (merg la terapie) deci mai merită o perioadă de susţinere, timp în care nimic nu se va modifica.

Mai sunt şi persoane adulte care pur şi simplu nu vor să facă nimic, iar obiectivele lor sunt de tipul „cum fac ca X să se schimbe” sau caută o soluţie minune, un algoritm cu cȃţiva paşi simpli încȃt totul din jur să se modifice, ca printr-o vrajă, ei continuȃnd să funcţioneze după mecanisme profund dezadaptive.

Cum pot fi identificate astfel de persoane? Ei bine, unele semne sunt, de exemplu frecventa schimbare a orelor/datelor de şedinţă sau anulări frecvente. Alt semn este faptul că nu-şi fac „temele” date de terapeut, teme care pot reprezenta orice, de la a completa unele chestionare sau a se auto-monitoriza pȃnă la a aduce unele schimbări de comportament sau a încerca alternative la mecanismele pe care le aveau în trecut. Aceştia nici măcar nu încearcă, spun că „eu nu sunt aşa” şi de fapt, chiar dacă în cabinet par să accepte necesitatea unei schimbări, au uitat-o imediat ce au ieşit pe uşă. Un semn suplimentar este rezistenţa la a face o evaluare iniţială, cu care terapeuţii încep de obicei orice fel de proces, şi care este necesară pentru ajustarea terapiei pe profilul specific al clientului. Motivele sunt „am uitat”, „nu cred în aşa ceva”, „nu am timp de asta” sau un refuz indirect manifestat prin răspunsuri incomplete sau marcate complet aleator în chestionare. Tot la astfel de semne intră şi schimbarea frecventă a subiectului în cabinet: cum se apropie discuţia de o parte dezadaptivă, cum clientul în cauză „sare” la o idee complet diferită, iar cȃnd terapeutul încearcă recentrarea este respins, uneori chiar cu agresivitate verbală.

Clienţii care caută întărirea simptomului pot fi extrem de manipulativi, de multe ori fac chiar şantaj emoţional, sau devin vizibil nemulţumiţi – dar se vor lovi de refuzul ferm al terapeutului de a participa la acest tip de „joc”. Nu de alta dar etica terapeutică spune că în nici un caz nu este de acceptat întărirea simptomului. Da, există clienţi care au nevoie de timp pentru a-şi corecta elementele dezadaptive, sunt mai ezitanţi, nu sunt gata încă pentru schimbare, dar aceştia nu se comportă deloc precum cei descrişi mai sus ci dimpotrivă, colaborează cu terapeutul în a căuta soluţii, alternative, sunt deschişi, îşi dezvăluie nesiguranţa, încearcă, măcar la nivel mental diferite soluţii, pe cȃnd cei care doresc doar întărirea simptomului nici măcar nu iau în discuţie că ar putea fi ceva greşit şi la ei, nu doar la ceilalţi. Rezultatul? Confruntaţi cu faptul că terapeutul nu le „cȃntă în strună”, pentru că nu ar fi etic să o facă, ei caută o soluţie rapidă de a renunţa.

Concluzionȃnd, succesul unui proces psihoterapeutic depinde de angajarea clientului în proces, de asumarea dorinţei de schimbare, dorinţă care să fie profundă şi nu doar la nivel declarativ. În astfel de condiţii schimbarea se va petrece: mai rapid sau mai lent, funcţie de profunzimea problemelor şi de personalitatea clientului, dar se va petrece. În cazul în care clientul chiar nu doreşte acest lucru … oricȃt de bun ar fi terapeutul, nu se va întȃmpla nimic, iar abandonul este previzibil.

articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp