Astăzi, e o zi specială: 100 de ani de când România a intrat în Marele Război, un carnagiu care a implicat zeci de state, s-a încheiat cu destrămarea a patru imperii, dar și cu 30 de milioane de morți și invalizi de război. 100 de ani de la un război care a început prost și s-a terminat excelent pentru România.
Un eveniment paradoxal care rămâne, orice s-ar spune, cel mai mare succes din istoria noastră modernă.
De aceea, tragediile din spatele acestei mari izbânzi aproape că nu se mai văd, dar istoria este mereu ceva mai complicată.
Un război pentru război
Astăzi, în Bucureștiul acesta torid e o zi ca oricare alta. Acum o sută de ani însă, o zi ca oricare alta avea să aducă o nouă Românie, cea mai mică, și o Românie Mare. Cea mai mare. Pentru că fie că vrem să observăm ori ba, această zi este debutul incredibilului an fondator 1918, scris cu majuscule în mintea oricărui român.
Era și atunci, adică acum exact 100 de ani, un an ca oricare altul, deși praful de pușcă se simțea din plin în aerul greu, în jurul nostru se auzea clinchetul armelor. De doi ani România își proclamase neutralitatea (ca și SUA!). Alții erau deja de doi ani în război și nimeni nu avea să știe că acest conflict ce se va dovedi total era departe de a se fi încheiat.
Pare totuși un an obișnuit. Bacovia publică Plumb, Rebreanu, Golanii, administrația se confruntă cu o grevă a minerilor, se deschid muzee, Brâncuși, da, cel care e și al nostru, cum spune astăzi commercial-ul devenit viral, sculptează prima Coloană a Sărutului. Deschid paranteza si spun că nici Brâncuși, care împlinise în acel timp fatidic 40 de ani, habar nu avea că acest an avea să-i schimbe viața. Căci mai tâziu, mult după război, avea să dedice un adevărat ansamblu monumental (Calea eroilor) tocmai martirilor căzuți în războiul mare care nu începuse încă pentru noi, dar care va deveni un motiv pentru Poarta sărutului.
În cocheta Sală Cerchez de la Palatul Cotroceni (astăzi se poate vizita, fiind parte a Muzeului Național Cotroceni), Consiliul de Coroană a fost informat de Regele Ferdinand de decizia sa și a Guvernului de a intra în război alături de Antantă. Societatea e buimăcită, deși mai-marii politicii sunt la curent cu negocierile și cu semnarea tratatului secret cu Antanta cu zece zile în urmă.
Încă din 1915, tabăra antantistă câstigase serios teren. Se mișcaseră multe lucruri în țară. Grupările se împart și se despart, se rup partide, se fac alianțe imposibile și se dau lupte la baionetă pe scena politică, impulsionate de campanii de presă de o rară vehemență. Miza e uriașă: care e partidul care va lua decizia cea mai bună și va uni teritoriile românești?
Încă înainte de începutul Războiului, Europa fusese divizată de cele două blocuri politico-militare, Tripla Alianță a Puterilor Centrale, la care România era inițial asociată, și Antanta. A ales însă ultima tabără, aliindu-se cu inamicul tradițional, Rusia, tocmai pentru că miza supremă era Transilvania.
Era clar pentru toată lumea că România nu putea evita intrarea în război, dar decizia cea mai înțeleaptă a fost să aștepte momentul oportun. Așadar, România își declarase neutralitatea militară în 1914, împotriva voinței taberei germanofile în frunte cu bătrânul Carol I. Regele nu reușise să-și impună voința. Îi mărturisire unui confident că „După patruzeci şi opt de ani de domnie...mă văd aproape singur”. Avea să moară în acea toamnă de „inimă rea”, la 75 de ani, iar clevetitorii au folosit decizia din vară de a nu intra în război de partea dinastiei de origine tocmai pentru a spune că i-ar fi grăbit sfârșitul.
Rusofobia lui Carol I a fost mai puțin convingătoare în fața sentimentului cvasi-general împotriva monarhiei dualiste ce domina clasa politică românească. În mod cert, Transilvania era mai aproape decât Basarabia în mintea multor politicieni de la București. Apărarea românilor transilvăneni și cucerirea teritoriilor locuite de români era de altfel și motivația declarării războiului împotriva Austro-Ungariei.
1916: România pierde totul
Decizia de acum 100 de ani de intra în război de partea Antantei este pusă rapid în practică. Începe așadar imediat o campanie militară triumfalistă, susținută de o mare parte a societății. E însă o mare campanie amatorească, o aventură fără prea multe calcule raționale, pe mai multe fronturi desfășurate pe aproximativ 1500 de km. Campania militară, în care au fost aruncați 800.000 de oameni, e însă un mare dezastru, un mare eșec național, cum avea să fie tot anul 1916. Planul de campanie realizat de Marele Stat Major nu anticipase reacția promptă și masivă a adversarului.
Este cel mai dramatic an al Marelui Război pentru România. Astăzi, pentru așa ceva, probabil că unii ar plăti cu ani grei de închisoare (atunci, jurnaliștii germanofili, văzuți drept colaboraționiști, iar nu antantiștii, au fost anchetați!). România se făcuse repede foarte mică. După usturătoarele înfrângeri suferite în toamna lui 1916, România era redusă la o treime din teritoriul ei.
În mai puțin de două luni, armata română este respinsă din Transilvania. În plus, sunt pierdute pe rând Dobrogea, Oltenia și Muntenia. Ca un castel de nisip, aproape totul se năruise până în decembrie 1916. Bucureștiul cade în mâinile nemților, abandonat de autoritățile române, care se retrag în grabă. Așa cum avea să se întâmple și în celălalt mare război, tradiția capitulării fără luptă începe acum. Capitala se mută la Iași, tezaurul plecase (pentru totdeauna, dar cine oare avea să o știe atunci?), oamenii se sting de epidemii, foamete și un război gestionat amatoresc. România era practic scoasă din război.
1918: România câștigă totul
Marea miză este acum apărarea Moldovei, la atât se reducea atunci teritoriul României. Rusia era cuprinsă de revoluție, țarul abdică în primăvara lui 1917, armata rusă se descompune și aliatul numărul unu dispare ca și când nici n-ar fi existat. Suntem obligați să încheiem pace separată. Condițiile sunt rușinoase. E un coșmar pe care niciun om politic nu îl anticipase. Se pierduse aproape totul, nu doar teritoriile, dar România nu mai dispunea nici măcar de inițiativă diplomatică.
Așadar, în primăvara lui 1918, statul român era doar o umbră. Și atunci cum am câștigat totuși? România a fost salvată în realitate de victoria aliaților occidentali. Puterile Centrale s-au prăbușit rând pe rând. Am reintrat în război abia în noiembrie 1918, cu o zi înainte ca războiul să se încheie pe frontul de vest, când de fapt războiul fusese deja câștigat de Antanta (sau ce mai rămăsese din ea). Am continuat să înaintăm în Ungaria în 1919.
Aliații au câștigat războiul și astfel, cele trei provincii (Basarabia, Bucovina și Transilvania) au ales calea statului român. Tratatul de la Versailles a recunoscut aceste permutări teritoriale și statutul nostru de cobeligerant, deși fusesem oficial scoși din război în primăvara lui 1918. Aproape un milion de români (militari și civili) au plătit însă cu viața acest preț. Lor le datorăm în primul rând totul.
Marile paradoxuri ale Marelui Război
- Înfrângerile catastrofale în serie ne-au adus, într-un mod greu de închipuit, victoria la final, în 1918. Așa am ajuns de la România foarte mică în toamna lui 1916 (fără Transilvania și în plus fără Dobrogea, Muntenia și Oltenia) la România foarte mare doi ani mai târziu (aproape 300.000 km2 și 15,5 milioane de locuitori). Între ele a fost un război pe care noi l-am pierdut, dar l-au câștigat parte din aliații noștri occidentali (plus SUA).
- Nemții sunt marii învinși. Era cea mai puternică economie a Europei și a doua a lumii înainte de război, așa că astăzi nu prea îți vine să negi argumentele germanofililor români. Cu toate acestea, susținătorii Antantei (în parte, liberali) au mizat și au câștigat în detrimentul ”germanofililor” (în parte, conservatori, deși lucrurile nu sunt în realitate atât de simple). În schimb, „germanofilii” aveau să-și ia revanșa 24 de ani mai târziu prin guvernele pro-germane, într-un context cu totul nou și în care aveau să-și dovedească din nou înfrângerea în câțiva ani (premierul Ion Gigurtu, un mare industriaș român care preluase guvernarea în 1940, avea să fie arestat de comuniști și în final condamnat pentru această îndrăzneală. Nota bene: în timp ce germanofilii din epoca Primului Război au putut (con)viețui cu antantiștii foarte bine și după 1918, germanofilii celui de-al doilea Război Mondial au sfârșit în Gulag, așa cum s-a întâmplat cu Gigurtu, care a murit în pușcăria de la Rm. Sărat. Alexandru Marghiloman, marele moșier devenit premier, care a rămas în București după ce capitala a căzut în mâinile nemților în 1916 și a semnat pacea de la București, trecând drept un trădător de țară (deși se poate dovedi oricând că pragmatismul său a primat mereu), a murit în patul său, în 1925, luând cu el curentul conservator pentru totdeauna).
- Ion I. C. Brătianu a adus dezastrul și tot el a adus victoria. Cu o scurtă pauză de jumătate de an, în 1918, Guvernul condus de I.I.C.Brătianu traveresează practic tot războiul, din 1914 până în 1919. A fost cel mai mare succes al liberalilor români. Pariul a fost câștigat, conservatorii dispar practic după război.
- Miza a fost Transilvania, dar a rezultat o Românie cu Transilvania, Basarabia, Bucovina. România Mare a durat însă doar 22 de ani. Am rămas cu această Românie, un soi de concesie teritorială între Regat și România Mare.
- Regele Ferdinand a făcut pariul vieții sale intrând in război în 1916. Cu o domnie de doar 11 ani, el și-a asigurat însă în istorie apelativul de Ferdinand Întregitorul. A reușit să-și impună voința după doar doi ani de domnie, ceea ce Carol I nu reușise (să între în război de partea Puterilor Centrale) după 48 de ani de domnie.
Aceasta este istoria războiului pierdut de România, dar care rămâne totuși cel mai mare succes din toată perioada noastră modernă. Rămâne totuși întrebarea-cheie: cine a făcut România Mare? Evident, răspunsul este și el un motiv de polemică, fiind în mâna oricărui pasionat de istorie, dar explicația dată de Alexandru Marghiloman, o parafrază ceva mai realistă decât a lui P.P.Carp („România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”) e foarte savuroasă: „Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.”
Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2. „o declarație plină de frustrare”. Adică? Care ar fi frustrarea?!
3. „care nici nu mă ostenesc să o desființez”. Este bine să nu faceți eforturi inutile, mai ales dacă acest lucru presupun un efort, în cazul dv. intelectual, prea mare. Dacă, totuși, vă simțiți în stare, încercați. Reușita este totdeauna posibilă.
Aș aminti însă aici o obsesie veche a mea, că cei duși și lupte în tranșee au avut Curtea Marțială în spate, și mai puțin dorul de Românie Mare.
În ce privește pierdutul catastrofal, noi intrasem într-o alianță. Aceasta a făcut că vedem iute în fața soldaților noștri poate cea mai puternică armată a acelui moment, a germanilor. Tot ideea de alianță din care făceam parte ne-a scos pînă la urmă la liman, se pare.
„România Mare nu s-a făcut nici după concepţiile dvs. politice, nici după planurile noastre …dacă reuşea o concepţie politică, pierdeam Basarabia, dacă reuşea până la capăt altă concepţie politică, nu aveam Ardealul. Şi atunci, domnii mei, să ne plecăm fruntea înaintea unui geniu mai mare decât al nostru, înaintea unei pronii, care a fost mai înţeleaptă decât noi. Numiţi-o Providenţă, numiţi-o geniul rasei, botezaţi-o cum vreţi voi; să ştiţi că România a ieşit din instinctul tuturor românilor, nu din calculele făcute de unii.” Ionel Brătianu şi Alexandru Marghiloman, deşi inamici politici, au fost doi oameni politici providenţiali pentru făurirea României Mari. Un mare minus pentru Brătianu este faptul că acesta nu a recunoscut niciodată meritele lui Marghiloman în evenimentele care au contribuit la facerea României Mari. Alexandru Marghiloman a murit de cancer măcinat de două întrebări: Eu, trădător de Neam şi Ţară? şi De ce lui Ferdinad I i se spune “cel loial”? Ferdinand I nu i-a luat apărarea, deşi el îl numise premier într-un moment greu pentru România. În data de 10 mai 1925 ( Ziua Regelui. Ce ironie?), Guvernul Brătianu primeşte un telefon de la Prefectura Buzău: A murit Alexandru Maghiloman! Se spune că Brătianu a răsuflat uşurat când a aflat că Marghiloman nu a cerut funerarii naţionale… Nu era obligat să participle. Da, Marghiloman nu a cerut funerarii naţionale, Brătianu a fost mulţumit iar Regele Ferdinand I a tăcut… Pe 11 mai, la vila Albatros din Buzău a marelui om politic, a fost oficiat un serviciu religios de către episcopul Ghenadie. Pe 13 mai 1925 a fost înmormântat la Bucureşti în cavoul familiei din Cimitirul Bellu şi, deşi nu ceruse funerarii naţionale, populaţia Bucureştiului a fost în număr impresionant în urma carului mortuar. Serviciul religios a fost oficiat de Miron Cristea, Patriarhul României. Patriarhul nu era obligat să participle. Nesolicitând funerarii naţionale, Marghiloman nu a obligat pe nimeni la nimic ( l-a scutit pe Brătianu să meargă forţat în spatele carului mortuar. Şi pe Coana Mare), i-a lăsat să acţioneze după propia conştiinţă. Brătianu şi Ferdinad au probat micimea caracterului lor.