Fotografie generică: Getty Images
Într-un an, am plecat în Grecia cu mașina unei prietene. În timp ce soțul meu făcea Tetris-ul de bagaje în portbagaj, am scos scaunul copilului din mașina noastră, l-am montat în cealaltă mașină, iar după ce totul a fost gata am pornit la drum. Când ne-am întors după aproape două săptămâni și am dat să facem operațiunea inversă am văzut că mașina era parcată puțin strâmb. M-am mirat, pentru că, deși nu sunt o zeiță a parcării, știam că nu o lăsasem așa. M-am apropiat de partea din față și am văzut frâna de mână ridicată. Hmm, nu-mi amintesc să fi tras frâna de mână… Am verificat instinctiv dacă mașina era încuiată. Nu era… M-am așezat pe scaunul șoferului. Actele la locul lor, bordul intact, banchetele în regulă, oglinzile neatinse. Am băgat cheia în contact: motorul a pornit imediat. Am îndreptat puțin mașina. Nicio problemă. Ce ciudățenie… Cu siguranță că am uitat-o descuiată, dar oare ce s-a întâmplat în timpul ăsta?
A doua zi, am ieșit din bloc și am dat peste vecinul de la patru. M-a întrebat direct: „N-ai văzut nimic ciudat la mașină?” „Ba da, chiar voiam să vă întreb…” „Aaaa, păi stai să-ți povestesc ce-a fost aicea...” Am aflat că firma de electricitate a făcut lucrări chiar în parcare, a anunțat pe toată lumea, iar toate vehiculele au fost mutate regulamentar. Mai puțin al nostru, care a rămas ferm pe poziție în dimineața lucrărilor, spre disperare muncitorilor, care au început să caute proprietarii. Vecinul a venit la noi la ușă, a sunat, dar soneria nu mergea. A bătut tare, dar... proprietarii ia-i de unde nu-s. În jurul mașinii s-au strâns mai mulți și s-au opintit în ea.... Nu s-a clintit că era băgată în viteză… Au vorbit între ei să cheme un trailer și s-o ducă undeva, dar și aia ar fi fost o bătaie de cap. Și chiar atunci, cineva a avut ideea să tragă de portieră… Iar portiera s-a deschis, au scos mașina din viteză, au împins-o puțin mai încolo și, când au terminat de lucrat, au parcat-o la loc și au tras frâna de mână. „Dar dacă nu se deschidea, ți-o duceau cu trailerul, să știi...” I-am mulțumit mult vecinului și le-am mulțumit în gând și oamenilor care au ajutat. La vreo doi metri, o altă vecină ascultase toată relatarea… Mi-a spus zâmbind: „Ei, n-a fost atât de dramatic, stai liniștită”.
E genul de întâmplare măruntă pe care o privesc uneori ca pe o manifestare în lumea concretă a ceva ce doar pot să intuiesc, dar nu pot să definesc. Nu toate trenurile trebuie prinse întotdeauna, nu toate drumurile trebuie să ducă musai undeva, nu toate proprietățile trebuie încuiate în 100% din timp, nu toate greșelile sunt fatale. Îmi place să cred că neprevăzutul poate fi și simpatic, nu doar amenințător, că există în lume lucruri mai presus de principiul eficienței și, mai ales, că există în marea majoritate a oamenilor resurse de bunăvoință, chiar dacă poate nu sunt vizibile imediat.
Mi-am amintit de această poveste pe când vorbeam cu Florin Negruțiu, despre aniversarea de 6 ani a Republicii. „La 6 ani, un copil merge în clasa pregătitoare... Chiar, tu pentru ce îți pregătești copilul?”, m-a întrebat. Poate că răspunsul cel mai sincer ar fi: Nu știu.
Multe dintre meseriile pe care le vor face copiii noștri nu s-au inventat încă și nu avem la îndemână nicio unealtă cu care putem prevedea cum va arăta viața lor peste încă 30 de ani. Dacă ne gândim că în urmă cu 3 ani nu aveam nicio bănuială că viața întregii omeniri se va schimba atât de mult într-un interval atât de scurt de timp, pare o aroganță să cred că eu, cu puterile și cunoștințele mele limitate, îmi pot pregăti copilul pentru viitor. Tot ce pot face este să încerc să-l ajut să-și dezvolte cât mai mult din calitățile despre care eu cred că i-ar fi de folos. Calitățile umane de bază care îți permit să te bucuri de prietenii și de relații, să te apreciezi și să-i apreciezi pe ceilalți. Atenția și grija față de nevoile tale, dar și ale lor. Plăcerea de a afla lucruri noi. O minte structurată și deschisă. Puterea de discernământ și înțelegerea felului în care funcționează natura și lumea. Răbdarea și perseverența. Încrederea. Sunt doar câteva dintre ele... Cât de bine voi reuși? Habar nu am. Dar știu că voi reuși măcar în parte. Și știu că un alt părinte, altundeva, va reuși și el în parte, poate în partea în care eu am eșuat. Într-o zi, când noi nu vom mai avea prim-planul, copiii noștri se vor întâlni. Și, oricât de tehnologizată ar fi lumea, rezultatul interacțiunii lor va depinde atunci de un ingredient cât omenirea de vechi: un dram de bunăvoință.
Multe lucruri bune din viața mea s-au datorat momentelor în care oamenii, unii nici măcar apropiați, au dat dovadă de deschidere și generozitate. Unele dintre ele poate că n-au avut un impact colosal asupra existenței mele, dar simpla lor amintire îmi dă o energie bună. Și astăzi mă gândesc cu emoție la plicul cu scris tremurat, cu o caligrafie din alte vremuri, pe care l-am găsit în cutia poștală după ce îmi fusese furat portofelul în autobuz: cineva, căruia nici măcar nu-i știu numele, îmi găsise buletinul aruncat și mi-l expediase acasă.
Nu știu pentru ce lume îmi pregătesc copilul, dar știu ce lume aș vrea pentru el: una care să își folosească mai mult resursele de bunăvoință și de încredere. Pentru că o astfel de societate nu doar alege răul cel mai mic, ci face răul însuși să devină mai mic. În ea nu toate ușile trebuie să fie 100% din timp încuiate și, la un moment dat, te poți trezi că a rămas deschisă chiar cea de care aveai nevoie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.