Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De cinci ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Într-o seară de vară, copilul meu mi-a arătat, pentru prima oară în viața mea, licuricii

Licurici

Fotografie generică Profimedia

Eram la Gărâna, în a doua a zi a festivalului de jazz, pe scenă se pregătea să intre Dhafer Youssef, omul serii, când de pe margine, din stânga, aud muzica familiară: „Mami, vino, să-ți arăt ceva!” Oare ce a mai văzut de data asta la vânzătorii din jur? Un șarpe de cauciuc? Sau o caracatiță de pluș? Ies dintre buștenii pe care stau spectatorii, lăsând în rucsac portofelul, și merg resemnată în urma copilului, care mă anunță entuziasmat: „Am găsit licurici!” Hmmm, sunt sceptică și mă gândesc că probabil va trebui să-i explic că e doar un biet gândăcel care sclipește mai altfel în lumina festivalului, un fascicul laser de la un breloc, un beculeț prins de ceva cu lipici… Mi-am coborât privirea la înălțimea ochilor lui și, ce să vezi?... Un licurici!

Limpede ca lumina zilei, distinctă ca un led în întunericul unei camere, imponderabilă ca un miracol, minunata ființă strălucea verde smarald și își comunica, fără loc de îndoială, prezența.

Așezat pe vine, un alt băiețel, părtaș la descoperire, privea spre o a două lumină din iarbă. „Sunt doi”, mă lămurește simplu fiul meu.

Am 41 de ani și până acum vreo trei săptămâni nu mai văzusem niciodată un licurici. Doar imagini idealizate cu gândăcei care au sclipit mai altfel, fascicule laser și beculețe atârnând ca prinse de aer cu lipici. În bagajul experienței mele trăite și reconstruite de viață, licuricii se regăseau într-o imagine în care mintea suprapusese, în lipsă de altceva, cărăbuși, o noapte la cort și scânteile înalte ale unui foc de tabără. Însă tânjisem mereu să văd cum o gămălie de lumină vie străbate aerul pe care îl respir, așa cum tânjesc încă să fiu sub cerul animat de suflarea aurorei boreale.

Dacă timpul ar fi o axă desenată pe o foaie uitată afară, iar o boare mică de vânt ar îndoi pentru o fracțiune de secundă foaia de la dreapta la stânga, ar putea exista, la punctul de contact potrivit, un moment imperceptibil în care vârsta mea reală ar coincide cu vârsta copilului meu. Un astfel de eveniment mi-ar produce, fără îndoială, o emoție puternică. Cam așa s-a întâmplat în momentul în care copilul meu mi-a arătat primul lui și primul meu licurici.

După concert, ne-am dus fericiți spre mașina parcată departe sub o cupolă de stele pe care Calea Lactee își odihnea un braț de pudră de cristal. În următoarele seri nu am mai văzut licurici, iar duminică, în ultima zi de festival, mi s-a părut că văd trecând în aer, ca o amintire, o sclipire verde. La insistențele copilului, am plecat înaintea ultimelor două concerte și am mers spre mașină sub cupola de stele. „Uite un licurici!”, a spus soțul meu. „Uite altul!” 

Din stânga și din dreapta, pe toate nivelurile de vegetație, din ascunzișul jos al ierbii până spre vârfurile copacilor, pădurea lumina. Zeci de făpturi, poate o sută, revelau revelându-se. Iar noi ne plimbam uimiți, înainte și înapoi, pe mijlocul șoselei pustii, ca pentru a prinde cel mai lung timp de expunere pentru fotografiile pe care le făceam doar din priviri.

Apoi ne-am urcat în mașină, farurile au luminat drumul și licuricii au dispărut. Iar din când în când, vedeam în lumina lor un gândăcel zburător, despre care îmi imaginam că ar fi putut sclipi altfel.

Cu o zi mai devreme și la 1.500 de kilometri distanță de această întâmplare, fotograful Cosmin Bumbuț posta pe Facebook o fotografie adevărată cu licurici din Piemont, Italia. „N-am mai văzut licurici din copilărie, aceștia-s primii pe care i-am fotografiat vreodată”, a scris el. 

Tot cam pe atunci, fotograful Cătălin Georgescu pusese și el pe Facebook o filmare din Oltenia de sub munte, geoparc aspirant UNESCO, cu comentariul: „Încă mai există licurici!” Am aflat de pe Facebook că cineva întâlnise câțiva în Bulgaria și altcineva în Turcia. Am descoperit un licurici care mergea pe o placă de gresie pe wall-ul lui Marian Godină. I-am povestit cuiva despre licuricii de la Gărâna și mi-a replicat că, în acest an, ca niciodată, a aflat că mulți oameni au văzut licurici. Între ei, chiar fiica lui. însă soția sa nu îi văzuse niciodată. Evident, nu mi s-a părut un lucru de mirare.

Pentru că orice licurici se cere pus între coleoptere, l-am sunat pe profesorul Adrian Ruicănescu de la Institutul de Cercetări Biologice din Cluj Napoca. Este unul dintre puținii entomologi din România și este specializat într-adevăr în coleoptere, însă nu știe să fie cineva în România, care să studieze chiar licuricii, familia Lampyridae, care numără la noi în țară doar vreo trei-patru specii.

 „Licuricii trăiesc în jur de doi-trei ani ca larvă și se hrănesc cu melci în ale căror cochilii intră. Iar ca adulți trăiesc aproximativ o săptămână, când atât masculii, cât și femelele pot emite lumină. La cea mai comună dintre specii, femela nu are aripi și emite lumină în iarbă, masculii urmând să o găsească după ea”, spune profesorul. 

I-am povestit despre premiera din viața mea, dar și despre celelalte relatări, marcate de autorii lor ca momente excepționale. Mi-a trecut prin minte că poate, în acest an în care noi, oamenii, ne-am fâțăit mai puțin cu avioanele pe cer, iar vehiculele noastre au expirat mai puțin carbon, ceva în țesătura lumii s-a limpezit și, brusc, a fost mai mult loc pentru licurici pe cerul nopții. Profesorul e sceptic: dacă era să se întâmple ceva care să ducă la creșterea numărului de licurici, acel lucru ar fi trebuit să se petreacă cu doi ani înainte, pe când aceștia erau doar larve. Iar dacă au existat astfel de efecte ale anului 2020, acestea se vor vedea, cel mai devreme, peste un an.

Adevărul este, spune el, că sunt mai puțini licurici decât în urmă cu 15 sau 20 de ani, când îi puteai observa mai ușor în parcurile din orașele Transilvaniei. Ca și celelalte insecte, sunt amenințați de pierderea habitatului, de agricultura intensivă, bazată pe monocultură, de pesticide. Mema aceea despre cum a scăzut de-a lungul timpului numărul insectelor strivite de parbrizul mașinii în timpul unui drum are la bază o realitate, de care profesorul e conștient și fără să dețină un autoturism. Cele mai de succes ființe din istorie, insectele, sunt sub o amenințare din ce în ce mai mare din cauza unei specii mult mai recente - oamenii.

„Agricultura intensivă, bazată pe monocultură, este un mare poluant ecologic, deoarece natura încurajează diversitatea. Multă lume vorbește de așa-zișii dăunători, eu îi numesc competitori. Atâta timp cât ceva este în cantitate foarte mare undeva este normal să apară în număr mare și altceva care să își dorească să îl consume. Se apelează la insecticide, dar acestea omoară insectele fără discriminare. O soluție mai bună ar fi să nu mai avem monoculturi, aceasta este provocarea”, crede entolomologul. Însă licuricii mai sunt amenințați de un tip de poluare, cea luminoasă. Instrumentele pe care le folosim pentru a ne găsi calea și pentru a trăi confortabil și în cea mai adâncâ noapte, le fac pe insectele strălucitoare să nu își mai găsească drumul unul către celălalt. „Acum avem leduri până și pe zgărzile cățeilor sau în tălpile adidașilor”, remarcă Adrian Ruicănescu. Luminile care ne străbat universul sunt inanimate și aproape că nu mai este loc de altceva.

Pentru că profesorul Ruicănescu nu a fost niciodată la Gărâna, un sat din comuna Brebu Nou, județul Caraș-Severin, am vrut să vorbesc cu un biolog din partea locului. Am luat legătura cu profesorul Lucian Pârvulescu, de la Universitatea de Vest din Timișoara. Chiar dacă nu studiază insectele, ci racii (și a descoperit chiar și o nouă specie, racul bihorean), e un om pasionat de natură care a trăit toată viața în Banatul Montan. Mi-a confirmat că acolo licuricii nu au fost și nu sunt o raritate și mi-a recomandat să vorbesc cu colegul său, Alexandru Rădac, asistent de cercetare la Universitatea de Vest și pasionat de entomologie de pe vremea când era copil. Nici el nu este specializat în licurici, însă aproape că nu a fost an în care să nu vadă măcar câțiva. Anul trecut a văzut unii, pe la vreo zece seara, lângă cetatea Devei, când vuietul turiștilor s-a liniștit, iar oamenii care au vizitat-o se uitau deja, în camere, la lumina albastră a ecranelor. A mai văzut și alții într-un parc dintr-un mic oraș, Buziaș. Că încă sunt, e cert, chiar dacă unii din noi am trăit decenii fără să-i fi văzut. Că vor mai fi? Cât vor mai fi? Entomologul crede că zarurile nu au fost aruncate încă, însă amenințările la adresa lor sunt certe.

Adevărul este că primii licurici pe care i-am văzut eu vreodată probabil că mai există doar în amintirea mea și a celorlalți care i-au privit. Pe axa timpului, povestea lor a ajuns la capăt, iar ecourile existenței lor pe această planetă își încep acum umila și lunga călătorie de la rădăcina firului de iarbă.

Cât despre mine, în față am acum doar lumina ecranului, ghișeul nostru mereu deschis, chiar și atunci când nu avem nimic de primit sau de oferit. O lumină constantă și obositoare, pe care o poți măsura cu lucși de amănunte, în timp ce unei secunde de iluminare nu ai vreme nici măcar să-i aproximezi contururile.

Închid ochii să mă odihnesc puțin în spațiul din spatele pleoapelor. Pentru un moment imperceptibil văd luminile vii și verzi ale pădurii și, deși orele sunt înaintate, simt că nu e prea târziu. La adăpostul cutiei toracice, în nimicul întunericulului și liniștii trezite doar de respirație, simt cum se sting și cresc lumini. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult