A fi sau a nu fi un bun român

foto: Alexandru Dobre / AP / Profimedia

Într-o luare de poziție referitoare la refuzul acceptării scriitorului Mircea Cărtărescu în Academia Română, membrul de onoare și directorul editurii Academiei, Valeriu Matei, afirmă: „Dar aduce și insulte poporului român, pentru că traduce inexact o afirmație a lui Hannah Arendt, care nu era un specialist în istoria modernă și nu avea instrumente să măsoare antisemitismul, și a afirmat că în Al Doilea Război Mondial, România era cea mai antisemită țară a Europei, ceea nu corespunde adevărului. Mircea Cărtărescu traduce că românii au fost cel mai antisemit popor din Europa. Deosebirea e fundamentală. Nici pe departe poporul român nu este un popor antisemit. Eu am remarcat aceste lucruri, care nu sunt normale. Sigur, ne asumăm toate erorile, dar trebuie să cunoaștem istoria.” (sursa) Trec peste enormitatea debitată despre autoarea Originilor totalitarismului, afirmație cu care emițătorul se descalifică și dezonorează singur. Nu mă interesează aici să îl apăr pe Mircea Cărtărescu sau să îi subliniez calitățile de scriitor – ca și cum ar avea nevoie –, sunt persoane care au într-o măsură infinit mai mare căderea s-o facă. Ceea ce este însă deranjant este invocarea și asumarea „istoriei” pentru a rostogoli în continuare o minciună de asemenea istorică, împărtășită, din păcate, de mulți, de la vlădică la opincă. 

Această mantră a inocenței poporului român, cel năpăstuit de veacuri, asuprit de străini la el în țară, rău doar prin derivare, nu prin esență, antisemit din reflex și imitare, nu din conștiință, rasist doar prin conjunctură, degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat pentru că așa erau vremurile, continuă să ne țină în acest blestem de care nu mai scăpăm, unul al neasumării depline, oneste a părții întunecate a trecutului (și prezentului) nostru. Un trecut neasumat onest nu oferă decât o băltire în propriile iluzii și mitologii, și nu poți clădi drept pe o temelie strâmbă. Iată că în continuare, unul dintre cele mai negre episoade ale istoriei noastre, unul care ne-a „învrednicit” de memorabilele vorbe ale Hannei Arendt, este negat cu bună-știință de la ceea ce ar trebui să fie cel mai înalt for al cunoașterii din țara noastră. Și cum spuneam, nu sunt doar cuvinte aruncate la întâmplare, este un crez împărtășit de foarte mulți dintre cei care se pretind a fi întâii patrioți, iubitorii de neam și țărână strămoșească. Or, nu ne putem iubi patria întemeindu-ne dragostea pe neadevăruri. Dacă adăugăm la asta și resuscitarea lui Ceaușescu și a întregului imaginar patriotic comunist, peisajul întunecimii noastre e complet.

Nu ne putem iubi patria întemeindu-ne dragostea pe neadevăruri.

Mai deconcertant este însă altceva, și anume conștiința că ani de zile ne-am amăgit cu progresul și schimbarea, ca să ne trezim din această iluzie la faptul brut al stagnării – unei bune părți a populației – în aceeași mocirlă istorică veche de aproape un veac și jumătate. Doar cu telefoane și tehnologii (globaliste, se înțelege) moderne. Pentru că descoperim cu stupoare că demonii naționalismului, filetismului, antisemitismului, rasismului, ceaușismului, inculturii, incompetenței, minciunii, imposturii, frustrării au rămas tot acolo, potențați fiind acum de tehnologia care îi face să răbufnească deșănțat cu și mai multă forță.  

În 2020, când partidul AUR a intrat în parlament cu un procent neașteptat, mulți am fost de-a dreptul șocați și, după ce ne-a trecut puțin din șocul izbiturii, am zis că poate e o întâmplare. După patru ani, descoperim că nu a fost nici o întâmplare și că scenariul întoarcerii la timpuri care ar fi trebuit să rămână doar în cărțile de istorie, ca învățătură de minte, este mai real decât am fi crezut cei mai mulți dintre noi. Nu este momentul să fac aici o radiografie amănunțită a cauzelor acestui fenomen, există analize și studii din belșug. Mai mult, realitatea continuării unor tipare istorice face mai actuale ca oricând cărțile despre fenomenele extremiste ale secolului XX.

Da, ne trezim la realitatea că ceea ce se întâmplă acum nu este de fapt o noutate, că nu am depășit niciodată acel cadru de gândire care s-a creionat de la apariția statului român modern. Desigur, n-am fost unici în bolgiile răului, întreaga Europă a căzut pradă monștrilor naționalismelor și rasismului. Însă, iată, ne încăpățânăm să fim niște progenituri ale unor reflexe de gândire care au produs zeci de milioane de morți și o infinită suferință. Ducem mai departe un naționalism promiscuu și primitiv, ancorat direct în excepționalismul românesc de factură legionaro-comunistă. Da, da, nu este nici o contradicție, comunismul a continuat la alte dimensiuni ale ridicolului filonul naționalismului, excepționalismului, cu exacerbările daco-tracice din regimul Ceaușescu; până una alta nu întâmplător s-au găsit unii să îl compare în anii 1960 pe dictatorul nostru cu nimeni altcineva decât Corneliu Zelea Codreanu… Imediat ce am citit declarația de la care a pornit acest text mi-am amintit de cartea istoricului Vlad Georgescu, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români. 1944-1977, o excelentă sinteză a convulsiilor și derivelor istoriografice din prima parte a regimului comunist român. Trăim zile care reiau cu prisosință și adâncesc acele derive.

În cuvintele nemuritoare ale lui Nae Ionescu, dacă nu erai ortodox puteai fi un „bun român”, dar în nici un caz un „român”. Orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare.

Naționalismul antisemit și rasist din tânăra Românie preamărea țăranul, ca esență pură a etnicității, și ortodoxia ca adevărata matrice religioasă a românilor. Adevăratul român nu putea fi decât ortodox. În cuvintele nemuritoare ale lui Nae Ionescu, dacă nu erai ortodox puteai fi un „bun român”, dar în nici un caz un „român”. Orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare. O notă de picanterie la tot acest ghiveci naționalist este dat de asocierea unor idioți utili – cum ar fi o parte a evanghelicilor români – cu aceste curente.

Revin la afirmația de la început. Au fost românii antisemiți? Am auzit mereu argumentul că antisemitismul nostru, mai cu seamă cel de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a avut mai degrabă o cauză economică, nefiind ancorat într-o viziune rasistă. Desigur, de-abia se dezvoltau în Europa studiile „științifice”, antropologice sau de eugenie, care au legitimat doctrinar antisemitismul și rasismul, astfel că era de așteptat, având în vedere plăpânda noastră dezvoltare culturală, să fim într-o stare de defazare față de țările din vestul continentului. Însă este în continuare propagată ideea că antisemitismul și rasismul au fost niște fenomene mai degrabă secundare, un reflex al perioadei respective, decât o chestiune de substanță. Cu alte cuvinte, e adevărat că am fost antisemiți, dar nu era ceva serios. Așa că noi continuăm să ne întrebăm ridicând din sprâncene a mirare de ce o întreagă generație interbelică a căzut pradă antisemitismului, privind toată chestiunea ca un accident de parcurs, ca o deviere de la fondul nostru imaculat, ca o febră de moment și ca un construct filozofic. Ni se pare că antisemitismul unor Eliade sau Cioran este mai mult un element exotic, o biată rătăcire intelectuală. Pusă în acești termeni, problema nu are dezlegare și nu face decât să oculteze că acea generație – pe care mulți continuă să o considere cea mai strălucită din istoria noastră – a crescut pe un teren fertil, bine pregătit de o întreagă literatură de specialitate și de o la fel de rodnică stare de spirit – deopotrivă națională și europeană.

Întâmplarea face ca zilele acesta să citesc cartea lui Marius Turda, În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă. E o lectură care te strivește sub greutatea dovezilor că antisemitismul românesc nu a fost nici pe departe o chestiune secundară sau o imitație a unor aberații străine, ci s-a făcut în mod sistematic și programatic, iar acele argumente de natură filozofică sau religioasă aduse de elita culturală a vremii erau însoțite și întărite de baza „științifică” a biopoliticii vremii. Vom întâlni, printre alții, personalități marcante ale medicinei românești, care dau astăzi numele unor instituții și facultăți de medicină. Toți aceștia au contribuit la conturarea unei respectabilități științifice a noțiunii de rasă și a programelor de purificare etnică. Astfel că deportările și masacrele din anii 1940 nu au fost decât încununarea firească a câtorva zeci de ani de „pregătire științifică” a terenului. Și chiar așa, am omorât câteva sute de mii de evrei – cu o sălbăticie și un zel care i-au mirat uneori și pe naziști –, dar nu am fost antisemiți decât de conjunctură? Doar trei citate din cartea lui Marius Turda. „Există o continuitate discursivă și conceptuală între naționalismul rasial din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și programul eugenic și biopolitic din anii 1930 și 1940 care a dus la Holocaustul evreilor și al romilor.” „La începutul anilor 1940, antisemitismul în România nu mai era doar un discurs politic, ci era o realitate istorică de netăgăduit, exprimată prin legi rasiale, deportări și masacre.” „Mulți autori din România interbelică au fost implicați în formularea ideilor de rasă și degenerare. Medici, antropologi, geografi, istorici și sociologi, cu toții au creat un cadru conceptual pe care se bazau nu doar legitimitatea științifică a eugeniei, ci și, în general, tendințele rasiste și antisemite ale elitelor culturale și politice.”

Trăim vremuri la care nu credeam că ne vom întoarce. Până în urmă cu câțiva ani, ni se părea absurd să ne gândim că am putea face un arc înapoi în timp până în anii 1930. Am crezut întotdeauna cu tărie că totul e posibil din nou și că cei care spun că nu mai e posibil să ne întoarcem la pogromuri și crime în masă sunt excesiv de optimiști. Demonii nu așteaptă decât contextul potrivit pentru a se dezlănțui din nou. Iar cu noile rețele care numai „sociali” nu ne fac, pericolul este și mai mare.

Crimele și vexațiile din octombrie 1927, înfăptuite de „frumoșii” tineri, români pur sânge, se înțelege, studenți ieșeni mentorați de profesorul A.C. Cuza, lansați cu zel patriotic într-un odios pogrom itinerant transilvănean, care au devastat orașele ardelene până în Câmpia de Vest, Oradea, Huedin și Cluj, a anticipat cu mai bine de 10 ani Kristallnachtul german! Ce facem cu acest fapt istoric? Sub ce preș îl ascundem și în ce cameră radioactivă a istoriei îl sigilăm? Oradea de atunci, sub administrație românească, oraș cu o istorie seculară de cosmopolitism, nu fără tensiuni, desigur, majoritar maghiarofon la acea vreme, a fost violat pur românește în măruntaiele ei multietnice! Nu s-au găsit vinovați nici atunci și nu sunt nici acum... Astăzi, când se vorbește despre deportările evreilor din Transilvania de Nord, există un automatism pavlovian care nu ține de cunoaștere istorică și cu atât mai puțin de empatie față de supraviețuitori și urmașii lor: „nu noi i-am deportat, ungurii, Horthy!” Sigur, în Transilvania de Nord, Holocaustul a avut loc sub ocupație ungurească! E adevărat, dar dacă îi întrebi pe maghiari, și ei au o ripostă a lor, tot din reflexul: „nu noi, maghiarii am fost, eram și noi sub ocupație nazistă germană”, „Și poporul maghiar a fost victimă a nazismului, ca alte popoare!” – stă scris pe monumentul Holocaustului ridicat de Orban în centrul Budapestei, în încercarea de a anula sau cel puțin a limita vina istorică a Ungariei și a ungurilor. Vă sună cunoscut? Sigur: „noi nu am avut un Holocaust”, „Antonescu nu a trimis la Auschwitz, ba chiar a salvat 250.000 de evrei” (despre deportările din Transnistria nici o vorbuliță! Despre implicarea populației civile și a intelighenției românești, așijderea!). Așadar nimeni nu este purtător de culpă, nimeni n-a mâncat usturoi! În schimb, toată lumea sare preventiv: „nu noi, voi, ei!” dar cu toții – noi, voi, ei – vor să trăiască într-o țară (mai) mare, pe care și-o doresc restaurată printr-o pretinsă legitimitate istorică, în dauna unor tratate recunoscute de țările în care trăiesc, unde nicicând nu le-a fost mai bine și unde națiunile n-au trăit mai pașnic și mai prosper ca în ultimii 30 de ani! România Mare, Ungaria Mare și nu numai ele! Fiecare are motive istorice, „strămoșești” să-l urască pe cel care i-„a furat” ceva, „țara”! Dar evreul? Evreul nu i-a furat țara! Mai grav, evreul i-a furat și corupt „sufletul”! Evreul complotează și distruge din interior, mereu, atunci, astăzi. Nu mai contează că mai sunt o mână de evrei în România și ei complet asimilați și mai români decât românii! Ovreiul, jidanul ne vinde și ne cumpără, ne înrobește străinilor! Care străini? Nu știm exact: Soros, Oculta etc. … Prin contrast, „noi”, noi suntem frumoși, demni și puri, neclintiți în virtuți ca la originile „noastre” dacice, romanii „ne”-au cucerit, au adus corupție, dar „noi” renaștem ca națiune ca o pasăre Phoenix, blânzi, harnici și mai ales buni creștini practicanți, ca în vremurile dacice!

În final, mă întreb: oare eu, minoritar confesional, purtând un nume care mi se trage dintr-o descendență maghiaro-slovacă pe linie paternă, sunt un român, sau doar un bun român?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp