Câteva idei și în apărarea Academiei Române!

foto: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia

Am văzut comentariile critice publice și numeroase legate de decizia Academiei Române prin care s-a respins propunerea ca scriitorul Mircea Cărtărescu să devină membru corespondent.

Înțeleg aceste critici, mai ales ca om care am susținut prin vot în Adunarea Generală a Academiei Române ca Mircea Cărtărescu să devină membru corespondent. Dar nu putem să nu vedem și că această propunere a fost susținută de o majoritate largă a Academiei, chiar dacă, din păcate, nu s-a ajuns acum la pragul critic (a lipsit un singur vot!). Acum unii colegi au crezut altfel. Mircea Cărtărescu va deveni însă membru al Academiei Române în viitorul apropiat, sunt sigur de asta, și mă voi bucura să-l pot saluta în Aula Academiei în acel moment.

Deocamdată trebuie să înțelegem că Academia Română are dificila misiune de a promova excelența cu oameni care o înțeleg pe alocuri diferit, prinși între tradiție vs. modernitate sau între trecut vs. prezent vs. viitor. Mai mult, unii (adesea membri mai vechi) consideră Academia ca fiind mai a noastră (de aici urmând: „cine pe cine aduce”), nu ca o instituție a țării („cine are merite pentru a fi propus”). În fine, da, unii dintre noi (dar tot mai puțini) amestecă uneori omenescul cu instituționalul, multe decizii și acțiuni devenind astfel prea personale. Iar vremurile acestea agitate nu ne ajută, ci mai degrabă mai tulbură apele și în Academia Română. Într-o Românie polarizată și conflictuală nu poți să te aștepți la o Academie complet altfel, deși academicul și angajamentul comun pentru excelență mai atenuează neînțelegerile dintre noi și canalizează, în interior, lucrurile și în sensul bun, lăsând loc și de „bună ziua”.

Dar eu cred că drumul Academiei Române este unul în direcția și sensul corecte, având deja o majoritate de oameni valoroși și înțelepți, majoritate care crește de la an la an și care normalizează Academia și duce la definirea corectă a excelenței în înțelegerea ei academică și culturală, fără excesele unor lupte între tradiție vs. modernitate sau trecut vs. prezent vs. viitor.

Sigur că, în acest proces de transformare, trebuie să fim toți mai atenți la nuanțe și la declarațiile publice, pentru a comunica corect cu societatea și pentru a nu expune Academia sau unii colegi unor critici injuste. Ca să nu mai spun că apar uneori și situații hilare – care devin deliciul publicului, dar afectează seriozitatea Academiei – în care, spre exemplu, culmea, un om mai de centru-dreapta ca mine (prin prisma angajamentului pentru excelență/meritocrație/competiție) este văzut de unii colegi din Academie ca „progresist”, iar președintele mai tradiționalist (așa cum se autodefinește) al Academiei, împreună cu întreaga conducere, devin acum în ochii unor colegi mai mult decât „progresiști”, chiar „woke”, evident, ambele calificative fiind negative în înțelegerea colegilor evaluatori.

Sfatul meu este să ne folosim academic diferențele și divergențele dintre noi și să fim înțelepți, știind când să fim de acord că nu suntem de acord, căutând însă să cooperăm elegant pentru a da forță Academiei Române – inclusiv prin oamenii buni care îi devin membri an de an -, ca forul suprem de știință și cultură al țării de unde împreună să putem servi cât mai bine țara și oamenii ei.

articol publicat anterior pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp