Am auzit ocazional că n-ar trebui să scoatem în evidență lucrurile rele din biografia personalităților defuncte, ba chiar din istoria popoarelor (așa îmi argumenta, de pildă, o colegă profesoară de istorie faptul că nu discutăm onest cu elevii episoadele de antisemitism criminal din istoria Romȃniei). Și totuşi nu e nimic generos sau sănătos în acest îndemn. Însă pentru a înțelege asta este nevoie probabil de o perspectivă ceva mai filosofică asupra timpului, istoriei și devenirii.
În principiu, datul este următorul: niciun fel de arhivă n-ar putea cuprinde totalitatea faptelor și evenimentelor care compun o viață de om. O astfel de arhivă este monstruoasă, imposibilă, de neconceput. Ceea ce rămâne (în memoria familiei, cunoscuților, contemporanilor unui defunct) e în bună parte o sinteză narativă mai mult sau mai puţin coerentă. Această poveste (sau mai degrabă rețea de povești), bogată și substanțială la început, pierde din forță și masă pe măsură ce anii trec. Din vasta majoritate a vieților umane n-a rămas nimic. Absolut nimic. O vizită în orice muzeu de istorie ar trebui să ne ajute să înțelegem asta. Ceea ce este discuție incadescentă astăzi cu privire la moartea (și/sau viața) unei personalități va fi cel mult o etichetă tronând deasupra neantului în doar câteva generații.
De aceea, actul aparent generos, în fapt ipocrit, prin care unii (de regulă oameni care au avut de profitat sau măcar n-au avut nimic de suferit de pe urma acțiunilor celui dispărut) propun să uităm relele și să ne amintim doar cele bune nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decȃt o ofertă de falsificare a adevărului pe termen lung. Nu cu gândul la partidul sau la tribul de azi trebuie judecată (desigur, cu o doză de empatie și înțelegere a omenescului acolo unde e cazul) viața unei personalități, ci cu gândul la generațiile viitoare, la cei care nu vor mai putea privi cu propriii ochi și nu vor mai putea cântări cu propria minte decât ceea ce lăsăm. Instrumentele prin care putem asigura o oarecare protecție a adevărului în fața efectului de acid sulfuric al timpului sunt eminamente culturale. Pe termen mediu și mai ales pe termen lung memoria individuală este ineficientă, ca să nu spun inutilă. Judecata elitelor, cultura onestității istorice și mai ales instituțiile care să asigure transmiterea generatională a acestor evaluări sunt singurele mijloace relativ eficiente de a lupta cu balaurul timpului. Or, câteva dintre instituțiile axiale ale culturii române, alături de un partid venerabil și teoretic interesat de cultivarea memoriei dizidenței, se grăbesc să elogieze un om care a colaborat trei decenii cu Securitatea în moduri impardonabile etic, în vreme ce victimele lui (unele dând realmente exemple uluitoare de curaj și verticalitate) zac în morminte și, în curând, în uitare.
Așadar, nu vorbim aici de simple coterii și inflamări de birt sau de rețea de socializare. Miza este istorică, epistemică și axiologică. Evaluarea socială cu care o personalitate intră în istorie este un reper fundamental din versiunea istoriei pe care le-o oferim sau le-o refuzăm generațiilor care vin.
Din toate aceste motive, grav nu îmi pare atât freamătul la limita zgomotului provocat de opiniile individuale. Grav cu adevărat este colapsul moral și tehnic al instituțiilor, colaps care va compromite pe termen lung fibra noastră morală și memoria noastră culturală. Nimic surprinzător însă: instituțiile servesc adesea impostura politică și îi apără instrumentele. Politicianul român tipic depășește orice somație morală și orice rău făcut pur și simplu prin tăcere, ignorând ceea ce i se reproșează. Așa cum azi se ignoră oficial sfertul de viață în slujba Securității al lui Bălăceanu-Stolnici, așa cum ICCJ a ignorat deciziile CNSAS în cazul torționarilor lui Gheorghe Ursu, stabilind halucinant că, în principiu, Securitatea nu a făcut poliție politică și nu a tratat oameni nevinovați "cu adversitate", iar exemplele pot continua. Simplu spus: aservite adesea impostorilor, instituțiile fundamentale ale României nu se feresc azi să ducă impostura și falsul în istorie, mutilând simbolic și moral nu doar generația noastră, ci și pe cele viitoare.
Comentariul meu este ilustrat cu imagini de la dezbaterea privind justiția reală și justiția simbolică care a avut loc luni în cadrul Festivalul de Film şi Istorii Râşnov, dezbatere care a urmat proiecției filmului "Cazul inginerului Ursu", în prezența regizorilor Liviu Tofan și Șerban Georgescu, a Germinei Nagat (CNSAS) și, prin legătură video, a lui Andrei Ursu, fiul dizidentului Gheorghe Ursu.
Înregistrarea extraordinarei dezbateri poate fi văzută pe pagina oficială a festivalului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
comunismul reprezinta cel mai mare pericol pentru țara asta. Iar ascensiunea AUR - un partid amalgam între extrema stângă și cea dreaptă- confirmă acest lucru