Nu țărâna, ci mâlul

Vlad Georgescu. Câți dintre noi și dintre cei care vin după noi mai știu chipul acestui om, ucis la cincizeci și unu de ani? Pe când pe cel al turnătorului și al ucigașului său moral, Constantin Bălăceanu-Stolnici, mort azi la o sută de ani, îl știe o țară întreagă ca pe un sfânt.

Ironia sorții face ca și unul, și celălalt să aibă ascendențe ilustre. Cel dintâi însă, camuflat sub un nume comun, a ales să-și cinstească înaintașii și să se opună regimului comunist. A fost unul dintre puținii noștri disidenți reali, criticând deschis politica PCR și propunând în anii terorii ceaușiste înființarea unei Mișcări pentru sprijinirea democrației, pentru care a stat două luni la Rahova sub acuzația de trădare, în 1977. A reușit să fugă în Occident în 1979 și a devenit mai întâi colaborator și apoi director al postului „Europa Liberă” în limba română. Difuzarea „Orizonturilor roșii” de Ion Mihai Pacepa i-a adus un cancer galopant diagnosticat în iulie 1988, al cărui deznodământ a fost moartea în luna noiembrie a aceluiași an. La fel sfârșiseră înaintea lui alți doi directori ai postului, Noel Bernard și Radu Gorun. 

În anii postdecembriști, țara s-a delectat cu lungile interviuri sapiențiale ale boierului cu dublu nume sonor, Bălăceanu-Stolnici, ținute în ambianța studiat vetustă a tuturor lornioanelor, a ceasurilor de buzunar și a vestimentației care amintea de „vremurile bune de altdat’ ”, ehe! Atât de tare s-a delectat țara cu imaginea asta, încât dezvăluirile despre trecutul puțin zis sumbru al turnătorului „Laurențiu” au trecut pur și simplu neobservate. În colțul minții națiunii noastre, el ocupă încă un loc aerisit, cu sclipiri de duioșie. Totuși omul nu era un turnător de rând, nici măcar unul de vocație, ci mai degrabă un psihopat al turnătoriei. I-a nimicit pur și simplu cu delațiunile lui pe mulți din elita din care făcea parte prin poziția sa socială și într-o asemenea măsură, încât a fost folosit cu reale beneficii de Securitate pentru anihilarea vocilor care încă se opuneau regimului Ceaușescu în străinătate. Suprema reușită a minții analitice a farseurului de operetă Constantin Bălăceanu-Stolnici a fost desenarea planului locuinței lui Vlad Georgescu, plan care se găsește în dosarul său și a fost făcut public. De menționat că „boierul” a fost primit acasă de directorul secției române a „Europei Libere” la solicitarea sa. S-a invitat acasă la om cu gândul să-l termine. Cu alte cuvinte, centenarul gongoric a fost un criminal odios.

Nici înainte, nici după dezvăluirile din presă, Constantin Bălăceanu-Stolnici nu a dat vreun un semn de căință. Nimic. Ba mai mult, s-a bucurat de toate aghezmuirile publice ale unor instituții-cheie ale țării. Dar acesta n-a mai fost „meritul” lui, ci al clasei politice din România, al unor biserici din România și al Academiei Române.

Astfel, nu-mi aduc aminte de nicio delimitare vehementă, cum ar fi trebuit să fie, a Partidului Național Liberal al cărui membru de vază a fost de cel care nu avea, de fapt, ce căuta în viața politică a noului regim democratic de după Revoluția anticomunistă, atât de sângeroasă. din decembrie 1989. În mod normal, el ar fi trebuit deferit justiției, ca toți criminalii naziști, de pildă.

Apoi să nu uităm că Bălăceanu-Stolnici nu a fost un simplu fiu al Bisericii Ortodoxe Române, ci un important și ascultat membru în cele mai înalte consilii laice ale instituției. Premiat, decorat și răsdecorat cu diverse tinichele de BOR, omul friza, în mentalitatea ierarhiei, treapta sfințeniei sapiențiale. Dovada ultimă de penibil monstruos a acestei instituții a primit-o națiunea astăzi prin comunicatul care anunța trecerea dincolo a „harnicului academician”, a „promotorului patrimoniului cultural național” și „al”, tineți-vă bine!, „filonului ei creștin”. Într-o ședință omagială la aniversarea centenarului lui Bălăceanu-Stolnici i s-au mai conferit niște diplome și i s-au mai cântat, la propriu, isoane. Dar poate că distinșii noștri cititori s-au obișnuit de 33 de ani cu prezența fetidă a cozii dracului în rangurile de sus ale instituției mundane care ne administrează credința, puțină și nevolnică cum o mai fi ea, în sfintele și imuabilele taine ale lui Hristos. De-a dreptul infernală mi s-a părut însă intervenția laudativă a unui prelat al bisericii-martir a României, în persoana lui Virgil Bercea, episcop de Oradea al Bisericii Greco-Catolice! Îmi vine greu să cred că urmașul episcopului Ioan Suciu, omorât în chip bestial în închisoarea de la Sighet, alături de alți șase episcopi ai aceleiași eroice biserici, nu știa că firitiseala lui de la centenarul lui Bălăceanu-Stolnici este calificabilă numai în termenii biblici ai Urâciunii Pustiirii. Cine nu are puterea să pună anatema asupra celui care o merită este vrednic să o asume!

Despre Academia Română care este marea puitoare în scenă a acestui teatru demonic ce să mai zici? Cred că este instituția care a ratat momentele esențiale ale libertății românești de la constituirea ei din 1948, când adevărata Academie Română a fost desființată și trimisă în lanțuri. Ce are acum publicul dinainte este imaginea unei fabrici de indemnizații pentru membrii ei mai mult sau mai puțini venerabili, în condițiile în care cercetarea românească, cu un real potențial de deschidere spre lumea liberă, se zbate într-o subfinanțare dramatică. Poate că ar fi momentul desfacerii din temelii a acestei instituției, care, sub fasonul conservator al celor care-i trasează destinul, nu face decât să conserve metehnele vechiului regim care a legitimat-o.

Comemorarea lacrimogenă a bătrânului turnător Constantin Bălăceanu-Stolnici nu este un fapt izolat, ci manifestarea eșecului instuțional politic, spiritual și academic, al României de azi, clipocirea pioasă a mâlului ei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp