Aferim! Suntem din (ne)fericire un norod de maneliști

Cel mai căutat personaj, nu pot să-i spun personalitate, pe Google în România anul trecut este Florin Salam, conform celebrei reviste Time.

Deși reprezentanții Google Romania au încercat să machieze busuiocul arătând că, în căutările de știri și de „trend”, adică cele care înregistrat cea mai mare creștere de la un an la altul, Simona Halep este pe poziția întâi, este destul de clar că, în cifre agregate, acelea care includ și căutările pe YouTube, cel pe care adorăm să-l detestăm public, Salam, câștigă.

Am văzut și alte cifre edificatoare. În topul filmelor românești difuzate anul trecut conduce detașat Aferim! (regizor Radu Jude) cu aproape 77.000 de spectatori și încasări de circa 200.000 de euro, detașat de celelalte filme românești, dar abia la poziția 76 din 202 ce figurează în box office-ul de premiere ținut de cinemagia.ro. Fast and Furious 7 (pentru că mașini și femei), The Minions si Star Wars VII ocupă primele trei locuri, toate trei împreună însumând aproape 1,4 milioane de spectatori cu ceva peste 6 milioane de euro încasări din bilete.

Nu sunt adeptul ideii simpliste că nivelul încasărilor este corelat strict cu valoarea filmului sau a cărții, cel puțin nu cu cea artistică, pe altă parte validarea sau invalidarea pieței, popularitatea în general, este o forță formidabilă pe care numai mintea slabă, dar prea încrezută în sine o poate ignora fără a risca nălucirea.

În mod evident psihe-ul public românesc, cel puțin al minorității care își permite sau vrea să meargă la cinematograf este dominat de cultura americană, interesul pentru producția autohtonă fiind, în context, insignifiant. Asta poate și pentru motivul simplu că, în provincialismul nostru apter, imităm în general prost rețetele civilizației vestice de la filme, la instituții publice și politice. Cred că, dacă Titu Maiorescu ar mai trăi și ar scrie zilnic despre forma fără fond, ar fi încă cel mai respectat editorialist, având și cel mai mare rating dacă tot el ar spune poeștile de amantlâncuri la care se deda. La noi astăzi nici măcar asemenea caractere rotunde nu mai găsești.

Am vrut cu un demers imprudent să desenez o diagramă Venn în care să intersectez trei lumi: cea a publicului tipic de cultură hollywoodiană, ilustrat de cei care se înghesuie la Star Wars și bicepșii lui Vin Diesel, lumea mai nuanțată a celor care trec dincolo de blockbusters și forează mai adânc, susceptibili de a suporta bine, dacă nu cu plăcere, purgatoriul lingvistic din Aferim! și, nu în cele din urmă, poporul nemiluit, dar prea miruit a celor care umblă după șlagărele-șaormă ale proverbialului Salam.

Demograficele nu se îngurluiesc (adică nu se pupă), boieri dumneavoastră! Dacă există vreo intersecție între aceste trei subseturi, ea este foarte probabil microscopică.

Și e păcat. E păcat pentru că o comunitate este, în general, reprezentată de cel mai mic numitor comun amorsată pe cea mai înaltă aspirație comună.

Dacă majoritatea românilor care consumă producții culturale nu merg la cinematograf, nici măcar din an în Paște (ce altceva poate să însemne pentru filmografie „Forța se trezește”?), nu citesc cărți, dar fac audiență „fără număr pă sistem” revelioanelor cu maneliști și dau peste cap contoarele conturilor lor de You Tube (Florin Salam, A ieșit soarele din nori, 2017 – 30 de milioane de vizualizări), de ce am detesta, în numele unui elitism discutabil, șansa de a încerca să înțelegem ce anume ordonează acest univers aproape paralel din care ne tragem?

În Aferim!, dincolo de genialitatea generală a filmului, mi-a atras atenția coloana sonoră în care se disting ritmurile turcite de meterhanea (muzică turcească în care predominau tobele), un anume pattern de percuție pe care îl recunoști în aproape orice manea.

Ce tradiție! Mi-am adus aminte că Dimitrie Cantemir, un soi de Vaclav Havel al vremurilor lui, este bine cunoscut în Turcia sub numele Kantemirlogu, întemeietorul notației muzicale turcești. Am ascultat tânguirile ismaelite compuse de Cantemir și, dacă o să aveți curiozitatea să o faceți veți vedea că, de la vlădică la opincă, țara asta, cel puțin dincoace de Carpați, pare și azi mult mai aproape de Stambul decât de Viena.

Inerția a secole de conviețuire balcanică nu ne lasă să uităm că moda nouă, evropenească cu extensia ei curentă, americană, este, la scara istoriei, destul de recentă. Bonjuriștii care au schimbat caftanul și giubeaua pe costume și joben sucind cu asta orizontul nostru cultural de la Țarigrad către Occident, abia începeau să umble pe la școli la Paris pe vremea când Constantin Sîngheorghe umbla cu pitac să-l prindă pe Carfin Pandoleon, țiganul sclav fugit de pe moșia boierului Cândescu.

Tudor Chirilă, acest bard al generației cool, se minuna de plăcerea pe care i-a procurat-o Aferim! în ciuda faptului că nu a înțeles 25% la sută din ce se spune în film. Gândindu-ne totuși că scenariul este făcut din punerea cap la cap de fragmente literare vechi, este destul de credibil să presupunem că distanța între limba română contemporană și limba norodului de pe la 1830 va fi fost destul de mare încât un călător în timp prin mahalale vremii să fi avut nevoie de translator.

Dacă a fi rumân pe la 1830 și a fi român astăzi sunt două lucruri atât de diferite în practică, încât să ne întrebăm dacă nu suntem azi un popor diferit de cei de pe vremea ciumei lui Caragea?

Mi-am răspuns singur la mesele nesfârșite de Crăciun lovit revelator de sarmaua, ciorba și salata de boeuf ritualice (recomand articolul recent al profesoarei Rodica Zafiu pe subiectul salata de bouef, nimic nu e ceea ce pare a fi).

Suntem ca nație, iarăși un concept inventat de romantici, mai degrabă ceea ce mâncăm și cântăm decât ceea ce vorbim, fiindcă nu e sigur că toți gândim cât să știm ce glăsuim. Or, pe acest considerent, faptul că suntem practic un popor de maneliști - cifrele nu mint - n-ar trebui să fie atât de trist pe cât mi se pare. Ar fi un subiect bun pentru investigație științifică fără parapon naționalist. Spoiala vest-europeană a elitelor noastre nu acoperă fondul gros al chefirului de țară nici măcar azi, după mai mult de 25 de ani de furie galopantă pe urmele duhului occidental.

Mă întreb și eu retoric, ca protagonistul din Aferim! ce-or zice despre noi, urmașii noștri peste vreo sută, două sute de ani. „Se vor gândi ei că le-am netezit drumul în viață” sau ne vor înjura de mamă? Ezit mai mult decât zapciul (polițaiul) Sîngheoghe. Nu știu sincer dacă, peste 200 de ani, vom mai exista ca popor fiindcă peste 50 de ani, dacă ritmul de descreștere demografică de azi continuă, vom fi mai puțin de jumătate, adică vreo 8 milioane, iar în două sute de ani e posibil să fim o notă de subsol într-un manual de istorie globală (ceea ce suntem li azi dar nu vrem să admitem).

Faptul că suntem practic un popor de maneliști - cifrele nu mint - n-ar trebui să fie atât de trist pe cât mi se pare. Ar fi un subiect bun pentru investigație științifică fără parapon naționalist. Spoiala vest-europeană a elitelor noastre nu acoperă fondul gros al chefirului de țară nici măcar azi, după mai mult de 25 de ani de furie galopantă pe urmele duhului occidental.

Oricum nu mare mi-ar fi mirarea să mișune români călare pe hover boards americane jeluind în ritmuri de cicalaca-cichicea soarta mașteră (vitregă) care ne-a făcut să-l izgonim din țară cu nepăsarea și sictirul tradițional pe Dumitru Popescu, inventatorul Arca Board, precursorul tuturor transportatoarelor din generația Star Wars (Republica.ro are un interviu cu el publicat de curând). Citesc, spre bună măsură sceptică, despre o posibilă impostură și șarlatanie a fondatorilor ARCA, puși în rând de ocară cu Mars One și alte inițiative de visare cu ochi deșchiși. Posibil spre probabil. Dar ce uităm este că pentru a avea performanțe, este nevoie de un humus de mediocritate, tolerant la multe încercări eșuate pentru un climat care să facă probabilă apariția unor acte de excelență.

Dar cum râdem azi de moșii noștri care mureau pe capete pe hepatită, ciumă, dizenterie și alte boli ale lipsei de igienă publică, așa vor râde și stră-stră-nepoții noștri de faptul că nu citim cărțile și nu vedem filmele pe care șed prăfuite pe lângă noi.

„Țară bună, rea tocmeală!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp