foto: Profimedia
În ultima vreme mi se întâmplă destul de des să deschid un chatbot pentru ceva simplu. Un email, o formulare, o idee pe care nu știu cum să o încep.
Uneori chiar asta îmi trebuie. Alteori observ că aș fi putut găsi singur răspunsul, dacă aș fi avut puțină răbdare să stau cu întrebarea.
Și astfel cred că începe o discuție mai puțin vizibilă despre AI.
Nu cred că cea mai mare problemă va fi neapărat că inteligența artificială ne va lua joburile. E posibil să se schimbe multe profesii, unele roluri să dispară, iar altele să arate cu totul diferit. Dar pe mine mă preocupă un efect mai subtil: posibilitatea de a ne pierde, treptat, obișnuința de a gândi singuri.
Am o experiență îndelungată atât în HR, cât și în psihoterapie, iar din cele două locuri lucrurile se văd diferit.
În HR, discuțiile sunt mai ales despre schimbarea muncii. Ce activități vor fi automatizate, ce competențe vor deveni importante, cum vom recruta și cum vom evalua oamenii. Și, inevitabil, ce va mai însemna contribuția noastră profesională într-o lume în care o parte dintre sarcini pot fi făcute de un algoritm în câteva secunde.
În cabinet apare o altă perspectivă.
Acolo discut cu oameni care încearcă să ia decizii, să înțeleagă ce simt sau să afle ce își doresc. Oameni care, de multe ori, nu duc lipsă de informații. Mai degrabă le este greu să rămână suficient de mult cu gândul la o întrebare pentru a ajunge la propriul răspuns.
De aici vine o dilemă la care nu cred că avem încă un răspuns clar: Ce se întâmplă cu gândirea noastră dacă, de fiecare dată când nu știm ceva, întrebăm imediat AI-ul?
Nu știm cum să formulăm un email, îl întrebăm. Avem de luat o decizie, îi cerem să compare variantele. Nu știm ce să credem despre un subiect, îi cerem argumente. Uneori ajungem să-l întrebăm chiar și dacă ceea ce simțim este normal sau cum ar trebui să reacționăm într-o situație personală.
Nu este nimic greșit, în sine, în toate acestea.
AI-ul ne poate ajuta să economisim timp, să organizăm informații și să vedem perspective la care nu ne-am fi gândit. Îl folosesc și eu. Ar fi artificial să pretind contrariul.
Mă întreb însă unde se află limita dintre a folosi AI-ul ca să ne ajute să gândim și a-l folosi ca să gândească în locul nostru.
Diferența poate părea mică, dar nu este.
Una dintre experiențele importante prin care trecem este aceea de a nu ști. Să avem o problemă și să nu găsim imediat soluția. Să fim între două variante și să nu știm care este cea potrivită. Să fim triști fără să înțelegem exact de ce. Să avem o opinie și să descoperim că poate nu este atât de solidă pe cât credeam.
Starea aceasta este inconfortabilă. Tocmai de aceea vrem să ieșim repede din ea.
Din punct de vedere psihologic, un răspuns imediat poate funcționa uneori ca o formă de evitare a incertitudinii. Nu evităm neapărat problema, ci senzația neplăcută de a nu avea încă o concluzie. Iar dacă reducem de fiecare dată acest disconfort, cerând un răspuns din exterior, s-ar putea să devenim mai puțin obișnuiți să îl tolerăm.
Nu spun că acesta va fi efectul pentru toată lumea și nici că simpla folosire a AI-ului ne slăbește gândirea. Contează cum îl folosim, în ce situații și cât de repede îi delegăm procesul.
Pentru că, tocmai perioada în care nu știm este cea în care se întâmplă ceva util.
Citim. Vorbim cu cineva. Încercăm să formulăm ce ne deranjează. Ne răzgândim. Facem o alegere care nu se dovedește bună și înțelegem ceva din asta. Apoi o luăm de la capăt.
Din toate aceste încercări se construiește, în timp, felul nostru de a gândi.
În psihoterapie, o parte importantă a procesului este să nu îi oferi omului imediat explicația sau soluția. Nu pentru că terapeutul nu ar avea ipoteze, ci pentru că răspunsul lui, oricât de bine intenționat ar fi, nu este neapărat răspunsul persoanei din fața sa.
Dacă cineva mă întreabă: „Credeți că ar trebui să mă despart de partener?”
Aș putea să am o opinie. Poate chiar una bine argumentată. Dar, dacă mă grăbesc să o ofer, risc să fac în locul acelei persoane ceva ce îi aparține: să înțeleagă ce vrea, ce poate accepta, ce o ține în relație și ce consecințe este pregătită să își asume.
Un chatbot poate formula un răspuns coerent la aceeași întrebare. Poate analiza avantaje și dezavantaje, poate identifica anumite tipare și poate propune întrebări bune.
Totuși, răspunsul acela nu vine din experiența persoanei. Și, mai ales, chatbotul nu va trăi consecințele deciziei.
Același lucru este valabil și în alte zone ale vieții.
Nu există o formulă care să ne spună dacă să acceptăm o promovare. Un astfel de pas poate însemna progres pentru cineva și un cost prea mare pentru altcineva. Nu există un răspuns universal despre iertarea părinților sau despre momentul în care merită să plecăm dintr-un loc. Nici măcar un prompt foarte bun nu poate răspunde complet la întrebarea „Ce vreau să fac cu viața mea?”.
Putem primi idei. Putem primi structură. Putem descoperi un unghi pe care nu l-am luat în calcul.
Dar alegerea rămâne a noastră.
De aceea, cred că una dintre competențele importante ale următorilor ani nu va fi doar să știm să folosim AI-ul. Va fi și să ne dăm seama când avem nevoie să nu-l folosim încă.
Pentru că, în anumite situații, merită să ne spunem: „Vreau să mă gândesc singur puțin la asta.”
Să nu cerem imediat o formulare mai bună pentru orice idee. Să ne permitem să avem și un gând incomplet sau o opinie care nu este perfect argumentată. Să putem spune „nu știu”, fără să tratăm asta ca pe o problemă care trebuie rezolvată în următoarele zece secunde.
Nu este ușor. Gândirea consumă energie. Îndoiala consumă energie. Să citești mai multe puncte de vedere și să încerci să-ți formezi propria opinie cere timp, mai ales când ești deja obosit sau ai multe lucruri de făcut.
În astfel de momente, tentația unui răspuns rapid este absolut de înțeles.
Și totuși, viața nu funcționează cu un singur răspuns corect, mai ales când vorbim despre oameni.
Aici văd paradoxul.
Avem la dispoziție un instrument extraordinar de procesare a informației și, în același timp, riscăm să devenim mai nerăbdători cu propriul proces de gândire.
Nu cred că AI-ul ne va face, pur și simplu, mai puțin inteligenți. Ar fi o concluzie prea simplă.
Cred însă că ne poate face foarte confortabil să evităm efortul de a gândi. Iar dacă facem asta suficient de des, este posibil să uităm că unele răspunsuri capătă sens tocmai pentru că am ajuns singuri la ele.
Nu cred că avem nevoie să ne temem de AI. Cred că avem nevoie să fim ceva mai atenți la noi atunci când îl folosim.
Tehnologia ne poate ajuta să găsim răspunsuri. Dar, pentru întrebările cu adevărat importante, felul în care căutăm răspunsul s-ar putea să fie la fel de important ca răspunsul în sine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.